Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel pleda pentru o bibliotecă accesibilă, pentru că biblioteca ideală „nu este niciodată o hortus total conclusus.” Așadar, nu un labirint, ci o bibliotecă deschisă, un loc al memoriei. Este ceea ce ne propune Radu A. Cernătescu în noua sa carte O, cultura. Jurnal hermeneutic, Iași, Editura Junimea, colecția „Efigii”, 2020, 286 p. Autorul este la a treia apariție editorială la editura Junimea, precedentele cărți fiind Arcanosofia. Repere pentru o filosofie a misterului, 2016 și Antiparadisul lui M. Eminescu, 2017.
De această dată, Radu A. Cernătescu propune cititorilor săi un parcurs având ca borne 25 de cărți fundamentale, cărți pe care cititorul le ia cu sine pentru lunga ședere în Paradis: „Prin lectură, omul își descoperă înainte de toate gândirea simbolică, un fel de grădină a plăcerilor plasată dincolo simțuri și la capătul tuturor religiilor. Acolo ne așteaptă pomul Cunoașterii, centrul lumii, Grădina Edenului, tărâmul ascuns care promite odată cu ieșirea la supra-cunoaștere o vita secunda plină de desfătări și sunet de foi.” Așadar, o invitație la o călătorie pe „un tărâm de hârtie”, într-o lume a gândului simbolic, o invitație la căutarea propriei desăvârșiri. Deloc întâmplător, prima carte/bornă a parcursului propus de autor este cartea lui Anicius Manlius Severinus Boethius, De consolatione Philosophiae/Mângâierea Filosofiei sau Consolarea Filosofiei. Filosof care face legătura între antichitate și Evul Mediu, Boethius și scris cartea în proză și versuri, după modelul lui Menip, filosof al școlii cinice, și al eruditului latin Varron. Departe de strălucirea gloriei pe care o cunoscuse în toată splendoarea, aruncat în deznădejde și umilință, Boethius scrie cu puțin timp înainte de a fi executat acest catehism al datoriei și al sacrificiului, întristat de întorsătura pe care o luase viața lui. În acele clipe de deznădejde i s-a arătat „o femeie distinsă la înfățișare”, în care Boethius avea să recunoască pe doica lui, Filosofia, Doamna care îi va îndruma pașii pentru a-l scoate din starea de deznădejde; mângâierea Filosofiei nu era un îndemn la a plânge pe umărul celuilalt, ci un îndemn la a întări în sine toate resursele, la a exercita toate virtuțile: „pentru omul clasicismului, desăvârșirea a însemnat o punere în armonie a interiorului și a exteriorului”, scrie Radu A. Cernătescu.
În urmă cu mai bine de patru veacuri, apărea în Germania unul dintre cele mai ciudate tratate de alchimie, Atalanta fugiens. Embleme filosofice ale secretelor naturii, scrisă de Michael Maier, ilustrată de Mattheus Merian, o culegere de 50 de embleme conţinând fiecare o epigramă şi un motto, o gravură şi o piesă muzicală, reunind pentru prima dată compoziţii fictive, alegorice şi poetice, opere emblematice, gravate, compoziţii muzicale, într-un tot mai mult intelectual decât senzual. Pentru a înțelege profunzimea cărții lui Michael Maier este necesară înțelegerea alchimiei dincolo de încercare de a fabrica…aur, anume apariţia către sfârşitul veacului al XV-lea a alchimiei mistice sau spirituale, cea ale cărei singure scopuri erau epurarea sufletului şi metamorfozele progresive ale spiritului. Fără această înţelegere a alchimiei, apropierea de Atalanta fugiens este o întreprindere în van. Odată cu Renaşterea au apărut noi genuri literare, printre acestea fiind emblema, procedeu retoric care oferea noi modalităţi expresive alchimiştilor, totul sub semnul dictonului ut pictura poesis. În acest context trebuie înţeleasă scrierea Atalanta fugiens în care Michael Maier aprofundează refelecţia sa alchimică asupra mitului Atalantei, cea care amâna căsătoria punând pretendenţii la o probă a fugii în care doar Hippomene a învins, întâmplări în care Radu A. Cernătescu discerne figuri, metafore, parabole semne ale unui discurs care-și așteaptă încă interpretarea.
Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gândul la pictorul englez William Turner, care redă în pictura cu același nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, „oglinda Dianei”, sau la celebra lucrare în 12 volume semnată de James George Frazer, care a apărut începând cu anul 1890, rămasă până în ziua de astăzi o lucrare de referință pentru cei preocupați de mitologie și religie comparată. Pentru noi, românii, Creanga de aur este și una dintre scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu. Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era nefamiliară mediului literar românesc și trimitea fără echivoc la surse cărturărești, pe care scriitorul știa să le disimuleze, iar cititorii și criticii nu se oboseau să le identifice. Sub forma unui basm-povestire, cu un exemplar talent literar, ne sunt relatate peregrinările magului Kesarion Breb pe tărâm egiptean pentru inițiere și în Bizanț, acolo unde în epoca în care se plasează povestirea, sfârșit de secol VIII, „împărații slujesc o rânduială nouă lui Dumnezeu.” Aici se cuvine a aminti o spusă a lui Alexandru Paleologu: „A face abstracție de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu, înseamnă, în ultimă instanță, a rămâne la o înțelegere exterioară, propriu-zis «profană», chiar dacă excelentă sub raportul «comentariului critic»”. În tot ceea ce povestește Stamatin despre ființa misterioasă a Magului, despre al treizeci și treilea Decheneu care va fi și „cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, se regăsesc simboluri și trimiteri inițiatice, semn al credinței sadoveniene că pentru descifrarea tainelor vieții și lumii trebuie să mai fie o cheie, un cuvânt de trecere către un alt orizont de înțelegere. „Conceput pe un eșafodaj polisemic”, scrie Radu A. Cernătescu, „romanul Creanga de aur rămâne rețeta unei capodopere scrisă la două mâini. Pe aceeași pagină scrie atât hermeneutul inițiat, cât și poetul vizionar, metaforele adăugând ideilor prestigiul veșniciei.”
Am amintit câteva cărți din cele alese de Radu A. Cernătescu; iată câțiva gânditori despre ale căror cărți scrie autorul în recenta sa carte: Gerardus, Albertus Magnus, Petrarca, Marsilio Ficino, Cornelius Agrippa, Jan Potocki, Arthur Schopenhauer, Mihai Eminescu, Tristan Tzara, Lucian Blaga, Martin Heidegger. Autori din spații culturale și din epoci diferite, dar legați de neîncetata dorință de a trece dincolo de suprafața lucrurilor, de a ridica vălul sub care se află bogății spirituale, un văl a cărui esență nu este să ascundă, ci să protejeze pentru ca materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene să nu strivească spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului, al cunoașterii prin care nevăzutul se face văzut. Cunoscând preocupările lui Radu A. Cernătescu cred că va reveni cu un nou florilegiu alcătuit din alte cărți care conturează philosophia perennis, cărți care desenează portretul interior al cititorului.
Taguri: biblioteca, breviar, hermeneutică, Radu A. Cernătescu