Simbolismul trandafirului

Thomas Grison este pasionat de lumea simbolurilor și de iconografia creștină, preocupări împlinite editorial prin publicarea câtorva cărți, cele mai multe prezentate cititorilor acestui site. Amintesc dintre acestea: Tarot et franc-maçonnerie . Resonances du tarot dans les rituels maçonniques; Le Symbolisme de l’épée; Iconographie du rite Ecossais Rectifié. Les tableux de grade, tome 1, Aprenti, Compagnon; tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint André; Le Symbolisme de l’abeille; Le Symbolisme du miroir. Entre illusion et Connaissance, toate apărute în colecția „Les Symboles Maçonniques”. Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă carte a lui Thomas Grison: Le Symbolisme de la rose, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2021, 128 p.

Necunoscut orientalilor și vechilor egipteni, trandafirul a fost cântat de marii poeți ai antichității grecești, de Homer, Sapho, Anacreon sau de Pindar. La sărbătorile lui Adonis se celebra venirea primăverii, culoarea roșie a trandafirului fiind urmarea unei triste întâmplări când Adonis a fost grav rănit de mistrețul de pe muntele Liban: „căci Afrodita, alergând spre iubitul ei rănit, a călcat pe un tufiș de trandafiri albi; ghimpii nemiloși i-au rănit pielea gingașă și sângele ei sacru a colorat pentru totdeauna trandafirii albi în roșu”, scrie James George Frazer în celebra sa carte Creanga de aur. Consacrat lui Dionysos, trandafirul a fost asociat plăcerilor, sub diferitele lor accepțiuni: „Astfel, cu poeții greci cum ar fi Sapho sau Anacreon, trandafirul a devenit floarea tinereții, a plăcerilor, a sărbătorii și a frumuseții”, notează Thomas Grison. Admiratori ai grecilor, latinii au preluat și ei cultul frumoasei flori, marturii fiind versurile de inegalabilă frumusețe scrise de Cato, Ovidiu, Vergiliu sau Petronius. Atât grecii, cât și latinii au văzut în trandafir un simbol al primăverii, al renașterii naturii, al bucuriei de a trăi, latinii privind trandafirul și ca pe o floare a bucuriilor efemere, ca un simbol al vieții prea scurte, grăitoare fiind în acest sens scrierile lui Achille Tatius și Ausonius.

Un capitol important al cărții lui Thomas Grison este consacrat surselor creștine în privința simbolismului trandafirului. Unii Părinți ai Bisericii, mai cu seamă cei ai începuturilor, au avut atitudini critice față de glorificarea plăcerilor sau de cultul frumuseții, atitudini periculoase pentru spirit. La câteva secole distanță, Venantius Fortunatus scria despre trandafir ca despre floarea paradisului. În Evul Mediu trandafirul devine regina florilor, arhetip al unei frumuseți care nu poate fi decât de origine divină. Thomas Grison surprinde evoluția semnificației simbolismului trandafirului de la primii Părinți ai Bisericii până în plin Ev Mediu, vreme în care trandafirul este simbol al Fecioarei Maria, insistând pe scrierile lui Bernard de Clairvaux, Gauthier de Coincy, Rutebeuf, sau pe tablourile pictate de Stephan Lochner, Martin Schongauer, Albrecht Durer sau de Bernardini Luini, pe sărbătorile catolice unde este celebrat rosarium-ul. Dar trandafirul a fost și subiect al scrierilor laice, iar din cartea lui Thomas Grison nu puteau lipsi referințele la Romanul trandafirului al lui Jean Renart, la Romanul trandafirului al lui Guillaume de Lorris și Jean de Meung, sau la trandafirul evocat de Dante, în Divina Comedie.

Dintr-o carte despre simbolismul trandafirului nu puteau lipsi trimiterile la manifestele Roza-Cruce nici la învățătura gradului „Cavaler al Crucii și al Trandafirului”, din Ritul Scoțian Antic și Acceptat. După mai bine de patru veacuri de la apariția sa, rozicrucianismul continuă să fie o mișcare culturală care ascunde multe enigme, dovada că avertismentul din deschiderea și din finalul scrierii Confessio Fraternitatis a fost înțeles în varii feluri: „Nimic din ceea ce se află rostit și adus la cunoștința tuturor cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu ușurătate și să nu fie socotit ca o născocire deșartă și cu atât mai puțin sa nu fie primit ca și când ar fi doar o închipuire a noastră.” Manifestele fondatoare ale rozacrucianismului, atribuite lui Johann Valentin Andreae, (Fama Fraternitatis, 1614, Confessio Fraternitatis, 1615, Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz în anul 1459, 1616) au stârnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau citite și interpretate, semn al înscrierii mani festelor în vasta mișcare de renovatio a lumii occidentale. Una dintre controversele care animă dezbaterile istoricilor gândirii moderne este cea privind posibila filiație sau influență între rozacrucianism și francmasonerie; unii istorici susțin că odată ajuns în Anglia rozacrucianismul a devenit francmasonerie, în timp ce alții consideră că influența se limitează doar la preluarea în francmasonerie a rozacrucianismului la gradul al 18-lea al Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Unul dintre cei mai avizați comentatori ai fenomenului rozacrucian, Roland Edighoffer, spunea că în acest caz ne aflăm în fața unei istorii deopotrivă vizibile și subterane și că „Roza-Cruce pare să semene cu un iceberg: toate scrierile despre ea formează partea vizibilă, în timp ce esențialul rămâne ascuns în oceanul misterului.” La vremea constituirii sale, gradul al 18-lea, Cavaler al Crucii și al Trandafirului, era considerat nec plus ultra al Ritului Scoțian Antic și Acceptat; primul capitul „Cavaleri ai vulturului negru Roza-Cruce”, cu existență certă, a fost instalat la Lyon în 1765. Simbolismul gradului nu s-a schimbat de la crearea sa, dar există diferențe de nuanță în funcție de obediența în care este practicat, lucru lesne de înțeles dacă avem în vedere că primul ritual datează din 1765 și poartă o puternica amprentă creștină, epocă în care adepții altor confesiuni nu făceau parte din masonerie.

Cele mai multe Supreme Consilii dau acestui grad sensul tradițional, văzând în simbolul trandafirului pe cruce una dintre reprezentările patimilor lui Isus, în vreme ce altele merg către o laicizare a ritualului și văd în trandafir emblema gândirii creatoare, a frumuseții, a iubirii. Este momentul să ne reamintim întrebarea lui Goethe: „Așadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?” Alături de centru, cerc și pătrat, crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale, fiind, prin complexitatea simbolică, cel mai totalizator simbol; în acest simbol se întâlnesc cerul și pământul, timpul și spațiul. Întrucât cu rozicrucianismul inițial suntem în lumea protestantă, să amintim că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Un simbol al suferinței tragice și al morții (crucea) devine prin cele patru brațe îndreptate în cele patru zări emblema nesfârșitului; el se unește cu un simbol al regenerării, al purității, al cunoașterii și al inițierii (trandafirul).

În legenda masonică a gradului al 18-lea, după reconstrucția Templului, masonii și-au neglijat lucrările, tenebrele acopereau pământul, vălul fusese rupt, instrumentele rupte, steaua înflăcărată stinsă, cuvântul pierdut, în vreme ce din piatra cubică se prelingeau apă și sânge. După trei zile de peregrinări, candidații descoperă cele trei virtuți teologale (credința, mila, speranța), apoi cuvântul pierdut, I.N.R.I., acronim pe care unii îl interpretează ca simbol creștin (Isus din Nazaret Regele Iudeilor), alții ca simbol alchimic (Igne Natura Renovatur Integra – Natura este în întregime reînnoită prin foc). Când rând pe rând sunt reaprinse în templu cele șapte lumânări ale sfeșnicului, toate speranțele cavalerilor sunt îngăduite.

Incursiune erudită într-o lume simbolică prin investigarea surselor poetice, patristice, filosofice, esoterice și masonice, cartea lui Thomas Grison este un necesar instrument de lucru pentru cel care se apropie de simbolismul trandafirului.