„Ceea ce este cel mai profund în om este pielea.” Sunt cuvintele lui Paul Valéry, care continua susținând că locul central îl ocupă suprafața și nu aparența. Pielea este locul unde se desfășoară datele esențiale de ordin multiplu ale omului – biologice, psihologice, culturale, psihanalitice – care fac din corp un loc de sprijinire a psihismului individual și locul schimbului cu altul și cu cultura.
Parcurgând aceste rânduri cu siguranță nici un cititor nu ar fi fost surprins dacă ele deschideau un comentariu la o carte despre biologia pielii, dar cartea de care ne vom ocupa în rândurile care urmează, scrisă de Sylvie Monpoint, se intitulează La peau dans l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques” (no. 99), 2021, 122 p. Medic dermatolog în viața profană, Sylvie Monpoint lucrează de mai bine de 25 de ani în „La Grande Loge Feminine de France”, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Anterior Sylvie Monpoint a publicat următoarele lucrări: La Peau devoilée ou la dimension spirituelle de la peau; Zorro, un initié sous le masque; Les Sentiers oubliés de la Beauté și La Peau de Sagesse.
Sylvie Monpoint nu-și propune o prezentare în detaliu a structurii pielii, a funcțiilor sale sau a mecanismelor atingerii, nici a senzațiilor plăcute sau de durere resimțite prin atingere, rezumându-se la câteva elemente de bază care să mijlocească înțelegerea rolului extrem de important al acestui înveliș în viața omului: „Datorită ei, cum ar face-o o prelată, apa cerului și a mării, vântul, praful și microbii nu pot intra în noi. Ea filtrează razele soarelui și menține temperatura noastră internă. Ea ne adăpostește și ne ocrotește. […] În realitate, ea ne conține nu atât pentru că ține părțile la un loc, cât pentru că înconjoară conținutul nostru corporal și îl unifică într-o entitate bine definită.” Pornind de la o distincție a lui Gaston Bachelard despre afară și înăuntru, teoretizată în La Poétique de l’espace, autoarea vorbește despre constituirea încă din a șaptea săptămână intra-uterină a fătului a unui spațiu înăuntru protector față de afară; pielea este o frontieră care marchează o limită între afară și înăuntru: „Esențialul este că pielea este cu adevărat o barieră comunicantă. […] Zona de contact între două medii, ea marchează limita fiecăruia dar autorizează interacțiunea între cele două. Pielea face traseul între afară și înăuntru, între intim și lumea care ne înconjoară, un loc de schimburi alese.”
Sunt urmărite câteva ritualuri de inițiere tribală și de inițiere în misterii pentru a sublinia ca în multe dintre acestea pielea constituie un element esențial al lucrării inițiatice. Și în inițierea tribală și în cea în misterii, pielea este cea care intră în contact cu ritualuri de cele mai multe ori de o anume duritate; goliciunea pielii este sub ochii inițiatorilor. Sylvie Monpoint face un frumos joc de cuvinte pornind de la nud și de la speranța într-o metanoia a celui inițiat: „qui fait passer du NU a UN.” Pentru Sylvie Monpoint șederea în cabinetul de reflecție unde candidatul, înconjurat de embleme funebre, în întunericul străpuns doar de flacăra unei lumânări își completează testamentul filosofic, este locul în care simte primul fior, totul răsfrângându-se cu precădere asupra pielii. Amintește câteva momente din ceremonia de inițiere, care sunt resimțite la nivelul pielii: flacăra plimbată sub palmă, vârful spadei care apasă pielea în dreptul inimii.
Autoarea regretă că multe din practicile rituale masonice din secolele XVIII-XIX își pierd din intensitatea trăirilor prin edulcorarea lor, ceea ce aduce „riscul pierderii parfumului misterului.” Sunt descrise câteva momente ale ritualului din loja feminină căreia îi aparține autoarea; scriind despre „prezența pielii”, arată că mai curând e o absență, surorile fiind îmbrăcate în robe negre, lungi, doar fețele nefiind acoperite; „lanțul de unire” se face fără mănuși, unirea mâinilor deschizând inimile și înălțând spiritele, o experiență unică, resimțită personal și colectiv.
Sylvie Monpoint face o incursiune prin mitologie urmărind tema schimbătorilor de piele, atrăgând atenția asupra dimensiunii simbolice a mitului, dar și a faptului că mitul nu vorbește rațiunii, ci se adresează într-un limbaj simbolic, un limbaj uitat. Simbolic își încheie cartea și Sylvie Monpoint printr-o aluzie la rodie, simbol al fecundității, al generozității, al bogăției interioare, îndemnându-și surorile și frații să lucreze fără odihnă la transmutarea pielii lor de rodie în veșmânt de Lumină.
Taguri: iniţiere, piele, ritual, Sylvie Monpoint