Adulat și contestat, citat și deseori mai puțin citit, prezentat în enciclopedii și dicționare ca filosof, gânditor, eseist, orientalist, mistic, iluminat, filosof tradițional, metafizician, René Guénon (n. 15 noiembrie 1886, Blois – m. 7 ianuarie 1951, Cairo) este mai curând „o figură inclasabilă a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea”, după cum spunea Philippe Faure, unul dintre bunii cunoscători ai operei lui René Guénon. O figură inclasabilă pentru că însuși Guénon refuza să se lase catalogat sub vreuna dintre etichetele occidentale, deoarece nici una nu s-ar fi potrivit încercărilor sale de a restaura Tradiția. Aura de mister care i-a înconjurat existența, aria vastă a preocupărilor teoretice înglobând ocultismul, studiile clasice, gnosticismul, martinismul, frecventarea pe termen mai lung sau mai scurt a catolicismului, a francmasoneriei, convertirea la islamism definesc un profil sinuos, dar conturează portretul unui neobosit căutător al căilor de acces la cunoașterea tradițională, cea care este la originea sciziunii între Orient și Occident, una dintre caracteristicile lumii moderne: „În starea prezentă a lumii, avem, deci, pe de o parte, toate civilizațiile care au rămas credincioase spiritului tradițional, și care sunt civilizațiile orientale, și, pe de altă parte, o civilizație cu totul anti-tradițională, care este civilizația occidentală modernă.” În analiza pe care o face lumii moderne, diagnosticul lui René Guénon este necruțător: „Deci, dacă se spune că lumea modernă se află într-o criză, ceea ce noi înțelegem în mod obișnuit este faptul că ea ajuns într-un punct critic sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puțin profundă, că o schimbare de orientare va trebui să se producă, pe termen scurt, în mod inevitabil, de voie sau cu forța, mai mult sau mai puțin brusc, cu sau fără a fi însoțită de catastrofe.” Citatul de mai sus este dintr-una din cărțile lui René Guénon consacrate lumii moderne, Criza lumii moderne, apărută de curând într-o nouă traducere, datorată lui Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 188 p.
În cărțile sale despre criza lumii moderne, René Guénon nu caută soluții paliative sau de „acomodare”, cum propunea Max Scheller, ci merge mai departe cerând o reîntoarcere la principiile metafizice atemporale ale Tradiției primordiale al cărei deținător autentic ar fi hinduismul. Guénon nu recunoaște nimic modernității, nu cântărește bunele și relele, nu caută echilibrul vreunui compromis; pentru el „criză” și „modernitate” sunt fațetele aceleiași orbiri, ale aceleiași falsificări a adevărului în mare parte imputabilă vârstei sumbre (Kali-Yuga) în care trăiesc modernii: „Adevărurile care erau altădată accesibile tuturor oamenilor au devenit din ce în ce mai ascunse și mai dificil de atins; aceia care le cunosc sunt tot mai puțin numeroși, iar dacă acea comoară de înțelepciune «non-umană», anterioară tuturor vârstelor, nu se pierde niciodată, în schimb ea se acoperă cu văluri din ce în ce mai de nepătruns, care le ascund privirilor și sub care este extrem de dificil să o descoperi.” René Guénon nu a fost singurul critic al modernității, dar spre deosebire de alții el nu lasă modernității nici o șansă de mântuire, de transmutație. Cei mai mulți critici ai modernității se mulțumesc să pună un diagnostic, în vreme ce Guénon este radical: Tradiția va fi cea care va șterge de pe harta lumii această „anomalie” care este modernitatea. Nici eradicarea modernității nici impunerea Tradiției așa cum cerea René Guénon nu erau procese lesne de aplicat mai ales că nici soluțiile avansate nu deschideau strălucite perspective. Modernitatea este rodul unui proces evolutiv în care au fost îngroșate anumite linii, iar acest proces nu poate fi negat. Cei care pun în discuție modernitatea se pot desolidariza de materialism și de ceea ce este utopic în ideea unui Progres fără sfârșit care nu este de folos decât lui însuși. Pe de altă parte este dificil de susținut că Orientul indian ar fi păstrătorul cel mai autentic al tradiției față de un Occident supus modernității devastatoare. Orientul tradițional și-a pierdut unitatea sub asaltul occidentalizării care a schimbat modurile de viața și de gândire. René Guénon privea lumea modernă ca un metafizician, nu ca un filosof, sociolog sau politolog, ceea ce arată o anume slăbiciune nu a diagnosticului pus de René Guénon, cât a șanselor unei anume redresări a Tradiției într-un Occident al modernității.
Pentru a fi și mai convingător, René Guénon insistă pe definirea termenului de criză dincolo de accepțiunea sa curentă care se referă la dezorganizarea unui sistem, la acceptarea ideii că lumea nu trăiește sub cele mai favorabile auspicii, că e timpul unei schimbări. Guénon ne amintește etimologia termenului care este sinonim cu „judecată” și cu „discriminare”, ceea ce cheamă la o analiză a posibilităților de redresare a mentalității contemporane epocii la care se referea critic Guénon. Lumea modernă era copleșită de o sumedenie de „superstiții”: evoluție și progres, rațiune închisă în ea însăși, miopia științelor și filosofiei, exaltarea vieții, a individualismului, caracteristici ale „vârstei sumbre”. Dar când s-au ivit zorii acestei „vârste sumbre”? Din perspectiva propusă de René Guénon originile lumii moderne trebuie căutate în antichitatea clasică, în civilizația greco-romană, decădere care a cunoscut o anume contracarare în timpul elenismului, apoi în luminoasa perioadă a Evului Mediu, datat de Guénon de la domnia lui Carol cel Mare până la începutul secolului al XIV-lea. Sfârșitul Evului Mediu „este adevăratul punct de pornire a crizei lumii moderne; este începutul destrămării «Creștinătății», cu care se identifică în mod esențial civilizația occidentală medievală; […] Epoca modernă începe cu aproape două secole mai devreme decât se crede îndeobște; Renașterea și Reforma sunt mai degrabă rezultante, și ele nu au fost posibile decât prin decadența prealabilă; dar, departe de a fi o redresare, ele marchează o cădere mult mai profundă, deoarece ele pecetluiesc ruptura cu spiritul tradițional, una în domeniul științelor și al artelor, cealaltă în domeniul religios, acolo unde părea cel mai puțin probabil să se întâmple.” René Guénon reproșează Renașterii că nu a preluat decât forma, exteriorul lumii antice, că a limitat cunoașterea la nivelul cel mai de jos, că a imprimat civilizației moderne un caracter pur material, că prin „umanism” încerca să reducă totul la „proporții pur umane”.
Departe, nu numai geografic, ci mai cu seamă spiritual, de lumea modernă, Orientul ar fi păstrat aproape intact, în opinia lui René Guénon, depozitul tradiției primordiale, ceea ce permitea gruparea elitelor occidentale într-o nouă arcă. Tradiția hindusă Vedanta oferea cea mai bună expresie a metafizicii pure, între islamul al cărui exoterism putea provoca reticențe și Extremul Orient asiatic, prea îndepărtat de spiritul european. Caracterul universal al tradiției universale se preta „adaptărilor” cu care istoria era obișnuită, mai cu seamă că nu era vorba despre o „fuziune” ci de permanența unui suport tradițional în Occident. Acest rol revenea, în opinia lui René Guénon, Bisericii catolice pentru exoterismul totdeauna necesar și francmasoneriei și companionajului pentru esoterism. Orientul era apt să păstreze și să transmită „depozitul nepieritor al tradiției” pentru că în civilizațiile orientale mai exista elita, care în Occident s-a pierdut. Căutările celor care-și dau seama ce lipsește civilizației occidentale „se reduc la aspirații vagi și căutări prea adesea sterile” pentru a reconstitui ceea ce a existat înainte de „devierea modernă”.
Pentru René Guénon Evul Mediu este o civilizație tradițională, singura, în orice caz ultima pe care a cunoscut-o Occidentul, comparabilă cu cele din Orient, adică fondată pe principii metafizice, pe primatul spiritualului, al intelectualității pure și al contemplației. Evul Mediu a asigurat transmiterea tradițiilor anterioare, René Guénon citând tradițiile romane (collegia fabrorum, strămoșii confreriilor medievale ale zidarilor), tradițiile celtice, hermetismul alexandrin, astrologia, alchimia, metafizica lui Aristotel. În ceea ce putem numi „proiectul guénonian”, Evul Mediu este o referință și un model, calea care-l apropie de propria tradiție: restaurarea cunoașterii intelectuale pure, metafizica adevărată, așezarea științelor tradiționale pe o bază tradițională, adică o chemare la construirea unui „nou Ev Mediu”. Istoricii au sancționat discursul lui Guénon asupra Evului Mediu, mai ales că în epocă se afirma „Școala Analelor”, a lui Marc Bloch și Lucien Febvre, dar discursul guénonian nu era al unui istoric ci al unui metafizician. Dincolo de limitele și slăbiciunile discursului lui René Guénon asupra Evului Mediu, el a participat, chiar dacă mai mult în manieră intuitivă, la prima reabilitare a Evului Mediu alături de Charbonneau-Lassay, Viollet-le-Duc și Emile Mâle.
Urmărind Evul Mediu al lui René Guénon putem înțelege mai bine principalele teme ale operei sale, pentru el evocarea recurentă a Evului Mediu fiind un mijloc pedagogic pentru a readuce sub ochii cititorului trecutul tradițional al Occidentului, René Guénon cerând constant omului occidental să revină la propria tradiție. Chemarea lui René Guénon la un „nou Ev Mediu”, adresată când lumea modernă intra într-o criză profundă, a fost înțeleasă ca un apel la zidirea unei lumi spiritual structurată de unitatea profundă a tradițiilor, de unitatea spiritului și a naturii umane.
Taguri: criza lumii moderne, esoterism, Evul Mediu, René Guénon, vârsta sumbră