Cei cinci înţelepţi – a patra călătorie a calfei

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum spunea Maimonide: „Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care l-au precedat şi care l-au urmat”. Sau cum scrie în Deuteronom: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă”. Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : „Eu sînt Cel ce sînt„.

Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar atît contemporanii cît şi urmaşii sînt de acord că a fost o personalitate uimitoare, un reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, atent la muzica sferelor ca şi la armonia cetăţii. Poate că a fost primul filosof, căci a găsit cu cale să contemple lucrurile cele mai frumoase: „Căci frumoasă este contemplarea întregului cer şi a stelelor care se mişcă pe el, dacă le este observată ordinea. Acest lucru se datorează participării lumii la principiul prim şi la Inteligibil. După Pitagora principiul prim era natura omniprezentă a numerelor şi a proporţiilor potrivit căreia toate sînt alcătuite armonios şi rînduite cum se cuvine. În realitate înţelepciunea este cunoaşterea care priveşte lucrurile frumoase, prime, divine, neamestecate, care sînt mereu aceleaşi şi în aceeaşi stare şi de la care se împărtăşesc şi celelalte lucruri care ar putea fi numite frumoase”, scria Iamblichos în De vita pythagorica. El a creat şcoala de la Crotona, acolo unde transmitea fiecăruia o parte de înţelepciune pe măsura firii şi a capacităţii sale. Să amintim în treacăt că pitagoreicii au teoretizat asupra monadei, diadei, tetradei-tetraktys, pentadei sau decadei.

Pentru ce l-au ales printre cei cinci înţelepţi pe Platon? Pentru celebrele sale dialoguri, pentru că Whitehide a spus că întreaga istorie a filosofiei este o notă într-un subsol al unei pagini datorată lui Platon? Se pot da multe răspunsuri, iar despre Platon s-au scris biblioteci întregi. Dacă ar fi răspund în nume personal, ceea ce şi fac, l-aş alege pe Platon fie şi numai pentru mitul peşterii relatat în cartea a VII-a din dialogul Republica, unde vorbind despre educaţie şi lipsa de educaţie povesteşte următoarea întîmplare: „iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc”; dialogul continuă cu tulburătoarea întrebare: Dacă cineva le-ar spune celor din peşteră că ceea ce văzuse înainte erau deşertăciuni, iar acum se află mai aproape de ceea-ce-este, nu i-ar pune în încurcătură, încît ei ar socoti că cele văzute  înainte erau mai adevărate decît cele arătate acum?  Lecţia mitului este că educaţia adevărată nu constă în a vărsa ştiinţa în suflet; sufletul în întregul său, a cărui matrice este peştera, trebuie să se întoarcă el însuşi spre lumină pentru a susţine contemplarea fiinţei şi a înţelege, cu ciclul cunoaşterii, ciclul timpului. Imaginea peşterii ne dă de gîndit, zi şi noapte, că omul, această creatură efemeră, nu poate fi, după spusa lui Pindar, decît „visul unei umbre”.

Cine este Hermes Trismegistos? La această întrebare răspunsul îl dă însuşi Hermes, în celebra Tabula Smaragdina: „Mi se spune Hermes Trismegistos fiindcă deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi”. Evident în cazul hermetismului este un amestec de adevăr şi legendă specific de altfel epocii elenistice. Despre Hermes ilustrul psiholog Carl Gustav Jung spunea că „e una dintre figurile cele mai pline de contradicţii ale sincretismului elenistic; Hermes e un zeu al revelaţiilor şi, în filosofia naturală a evului mediu timpuriu, nici mai mult, nici mai puţin decît Nous-ul creator al lumii”. Aproape toţi exegeţii recunosc urmele unui sincretism în care se regăsesc elemente egiptene, arabe, greco-romane. Corpus hermeticum, ansamblul scrierilor atribuite lui Hermes Trismegistos, adică de Trei ori mare a fost redescoperit lumii apusene la mijlocul veacului al XV-lea, traducerea şi interpretarea lui fiind una din mărcile Academiei florentine şi a activităţii lui Marsilio Ficino şi Pico dela Mirandola. Mircea Eliade spunea că: „Nu trebuie pierdut din vedere că revelaţia cuprinsă în marile tratate din Corpus hermeticum constituie o gnoză supremă şi anume cunoaşterea esoterică ce asigură mîntuirea; simplul fapt de a o fi înţeles şi asimilat echivalează cu o iniţiere”.

Ultimul din cei cinci înţelepţi, aşezaţi în ordine cronologică, este Paracelsus, unul dintre cei mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie de la începutul secolului al XVI-lea, autor al unor lucrări importante precum: Catehism alchimic, Tinctura filosofilor, Cerul filosofilor, Revelaţia lui Hermes, Aurora filosofilor. Despre această din urmă carte s-a spus că este voit obscură, plină de misticism medieval, ritualuri esoterice şi procese chimice misterioase. În adevăr, cartea este expresie a vieţii zbuciumate a lui Paracelsus şi a contextului epocii, este o îmbinare de procese ale gîndirii medievale cu cele ale Renaşterii şi Reformei. El foloseşte conceptul renascentist al perfectibilităţii omului pentru explicarea problemei Pietrei Filosofale, unul dintre cele mai obscure secrete ale omenirii; Paracelsus a continuat să se întrebe şi să filosofeze despre Piatră, căutînd să descifreze şi să înţeleagă originea ei divină: „Materia Pietrei Filosofale nu este altceva decît Mercurul arzător şi perfect, extras de Natură şi Artă, care este adevăratul Adam hermafrodit şi microcosmos preparat cu cea mai mare iscusinţă”.

Iată într-o prezentare succintă de ce numele celor cinci înţelepţi sînt rostite în călătoriile viitoarei calfe către cerurile cunoaşterii.