În cadrul Universităţii Libere din Bruxelles există o constantă preocupare pentru studierea fenomenului religios. Începurile acestor preocupări îi sînt datorate lui Eugène Goblet d’Alviella, care în 1884 a fost primul titular al catedrei de Istoria Religiilor la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Libere din Bruxelles. A fost un pionier al cercetărilor asupra religiei, aplicînd o metodă de cercetare critică şi obiectivă.
De-a lungul timpului, preocupările în domeniu s-au diversificat, aria tematică s-a extins, au apărut noi centre de cercetare. Unul dintre aceste noi centre este CIERL (Centre Interdisciplinaire d’Etude des Religions et de la Laicité), care se adresează celor interesaţi de ştiinţele religioase şi libera gîndire; este un loc al cercetării fundamentale şi aplicate care privilegiază studiile academice şi nu apologetica fenomenului religios. În această manieră, CIERL integrează în în domeniul studiului religiei diversele forme de gîndire liberă şi francmasoneria. CIERL grupează ansamblul cercetărilor în domeniul politeismelor antice, istoriei creştinismului, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei iudaice, istoriei, gîndirii şi civilizaţiei islamice, laicităţii, raţionalităţii şi francmasoneriei, totul într-o perspectivă transdisciplinară. În cadrul CIERL funcţionează şi Le Groupe de Recherches et d’Etudes sur les Mouvements Maçonniques et Esotériques (GREMME), grup de cercetare interdisciplinară consacrat studiului ştiinţific al curentelor masonice şi esoterice moderne şi contemporane. Asistăm la un avînt al istoriei religiilor şi al ştiinţelor religioase, care însoţesc evoluţia multiculturală a societăţilor occidentale, dublat de aprofundarea filosofică a paradigmei hermeneutice care a readus interpretarea în inima procesului de înţelegere a textelor şi imaginilor. În acest cadru, practicile şi documentele esoterice care domină perioade ale istoriei, de la neoplatonism pînă în zilele noastre, stimulează noi cercetări epistemologice de prim-plan care caută să explice practicile esoterice în funcţie de percepţia şi imaginaţia simbolice ale epocii studiate. O recentă apariţie editorială este în măsură să dea seamă de amploarea cercetărilor, de convergenţele şi perspectivele epistemologice pe care le pun în operă cele două instituţii amintite: E. Granjon, G. Balzano, B. Decharneux, F. Nobilio, O. Santamaria (eds) – Esotérisme et initiation. Etudes d’épistémologie et d’histoire des religions, 2 edition, Bruxelles-Fernelmont, E.M.E. & InterCommunications, coll. „Divin & Sacre”, 2011, 248 p.
Olivier Santamaria face cîteva precizări metodologice asupra studierii esoterismului, un termen care are încă un înţeles vag pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest domeniu; etimologia nu este pe deplin lămuritoare, trimiţînd la un interior care trebuie căutat: „Esoterismul este o hermeneutică: el se situează într-o stare intermediară separînd esenţa unui lucru de aparenţa sa. Aparenţa este datul, totdeauna deja spusul. Esenţa este misterul, indicibilul. Între cele două, esoterismul este constrîns să rămînă tăcut: fără doctrină, fără dogme. Dar o practică: hermeneutica, poezia, expresia inexprimabilului”. Autorul exemplifică metodele de abordare a esoterismului prin referiri la Pierre Riffard şi Antoine Faivre; pentru primul, esoterismul este o realitate universală; pentru celălalt, esoterismul este o formă de gîndire care poate fi identificată prin cîteva componente intrinseci. Emilie Granjon scrie despre iniţiere din perspectivă semiotică întemeindu-şi studiul pe cercetările metodologice ale lui Riffard şi Faivre; autoarea constată lipsa de substanţă a termenului iniţiere folosit astăzi în contexte total inadecvate. Înţelege prin iniţiere procesul care în mai multe etape ritmate de rituri iniţiatice duce la o transformare profundă, ceea ce au pus în evidenţă studiile lui Van Gennep şi Mircea Eliade: „o mutaţie ontologică a regimului existenţial”. Autoarea aplică metodele semioticii la structura arhetipală a iniţierii la nivelul imaginarului, ducînd astfel cercetarea către o altă disciplină esoterică – alchimia, care procedează prin purificare, prin eliberare, prin modificare. În opinia sa, deşi alchimia rezonează de multe ori cu iniţierea, nu toate alchimiile sînt motivate de un demers iniţiatic, ci doar cele în care predomină dimensiunea spirituală a individului. În cel de-al doilea studiu publicat în volum, Emilie Granjon arată că alchimiştii au utilizat un sistem de expresii şi comunicare bazat pe un mod simbolic care a putut da curs liber unei imaginaţii fecunde. Analiza sa este centrată pe un tratat alchimic singular – Atalanta fugiens, scris în 1617 de Michael Maier; sînt subliniate particularităţile configuraţiei tripartite, imagine, motto, epigramă. În acest studiu autoarea se concentrează asupra modalităţilor enunţiative ale imaginilor: „Particularitatea gravurilor din Atalanta fugiens este că aceste imagini nu conţin numai o iconicitate normativă desenînd figurări mimetice, ci de asemenea o iconicitate atipică ilustrînd figurări insolite”.
Pornind de la simbolismul universal al culorilor care se bazează pe un nod de semnificaţii asociate anumitor culori, Valentina Tirloni caută să identifice fundamentele unei abordări simbolice a raporturilor între liturghia catolică şi culori. Papa Inocenţiu al III-lea a stabilit, către 1210, primul cod al culorilor liturgice: alb, negru, roşu şi verde; Pius al V-lea a adăugat purpura, iar instrucţiunile din 1969 au înlocuit negru cu violetul. Într-o viziune secularizată, culorile pot fi simple semne; ochiul care nu a pierdut contactul cu transcendenţa metafizică îi recunoaşte prezenţa într-un context cultural dat. Baudouin Decharneux face o apropiere între povestirile evanghelistului Luca despre iluminarea lui Pavel pe drumul Damascului, afirmînd că din punct de vedere naratologic acestea pot fi interprette ca povestiri ţinînd de genul iniţiatic. Un studiu interesant este cel semnat de Fabien Nobilio, care se întreabă dacă Evanghelia lui Ioan este una esoterică. Paradoxal, întrebarea nu este deloc surprinzătoare, atît timp cît anumite aspecte ale evangheliei sau unele interpretări ale sale corespund uneia sau alteia din dimensiunile esoterismului. Autorul abordează textul din unghiul esoterismului şi al iniţierii: în text – învăţătura ascunsă; de-a lungul textului-o formă de iniţiere; dincolo de text-Biserica ascunsă. Manuela Lucianaz semnează un studiu despre Divina Comedie văzută ca o călătorie iniţiatică; Dante nu a fost un mistic căruia Dumnezeu să-i fi revelat secrete, dar ceea ce a trăit poate fi descris ca o adevărată iniţiere, o iniţiere care urmărea înţelegerea misterelor lumii. Studiul pune în lumină natura iniţierii începute în vinerea sfîntă a anului 1300, efectele inţierii şi kairos-ul iniţierii, momentul favorabil cînd are loc schimbare pe care o cere iniţierea. Florence Meunier ne reaminteşte că secolul al XII-lea a fost pentru cultura Bizanţului unul înfloritor, printre genurile cultivate fiind şi romanul; era vorba despre romane de dragoste şi de aventură în care eroul întreprindea o călătorie iniţiatică; demersului iniţiatic individual bazat pe o ucenicie dureroasă i se suprapune o formă de revoltă care pune în discuţie raportul cu lumea. Giuseppe Balzano scrie despre cel al cărui nume l-am amintit în deschiderea acestor rînduri: Eugène Goblet d’Alviella. Istoricul religiilor a fost între 1900 şi 1925 Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Belgiei al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; a fost cel care a refondat ritualurile gradelor Areopagului, dar şi cele ale gradelor 31 şi 32. În viziunea lui Goblet, iniţierea este un sistem de moralitate destinat să înalţe omul; iniţiatul va găsi o formă de libertate filosofică şi spirituală care îl va face mai tolerant, dar care îl va duce şi în faţa unei întrebări. „Ajuns în vîrful piramidei iniţiatice, noi descoperim că ultima întrebare care se pune omului în parcursul său iniţiatic este cea a libertăţii şi a responsabilităţii pe care o zămisleşte libertatea”. Poate că trebuie să coboare pentru a-i învăţa şi pe cei rămaşi în urma sa! Un volum remarcabil prin varietatea şi bogăţia reflecţiilor, prin legăturile pe care le stabileşte între gîndiri şi practici tradiţionale.