Un Basm cu şapte peceţi (II)

Pentru mulţi cititori, Basmul lui Goethe va rămîne doar o lectură plăcută, un text frumos scris, în care miraculosul este parte firească a construcţiei, căci fără miraculos nu poate fi conceput un basm. Aici minunea este relatată ca şi cum s-ar înţelege de la sine, realul şi irealul se întrepătrund şi alternează cu uşurinţă.

Vor fi însă şi cititori care vor căuta dincolo de litera cărţii, care după ce vor închide cartea vor păstra vii imaginile cizelate de autor, vor căuta să dea un sens întîmplărilor povestite. Ei nu vor vedea în basmul lui Goethe un roman cu cheie, o şaradă sau o colecţie de alegorii, ci o povestire cu o pluralitate de sensuri şi nivele de interpretare, o operă literară cu caracter simbolic ale cărei înţelesuri nu se dezvăluie la prima lectură.

Pluralitatea interpretărilor ascunde însă şi multe capcane; una dintre ele este proiectarea propriilor idealuri ale cititorilor, a propriilor lecturi asupra Basmului, care de altfel este un bun teren pentru extrapolarea unor gînduri, de cele mai multe ori altele decît cele ale lui Goethe. De aici pînă la a crea o confuzie fără sfîrşit nu mai este decît un pas; un pas care de altfel a şi fost făcut! Într-o scrisoare adresată lui Humboldt, în mai 1796, Goethe recunoştea că Basmul este o operă cu caracter simbolic şi că lui însuşi îi este greu să o explice, după ce îi răspunsese lui Schiller la întrebarea care este sensul Basmului că secretul acestuia se află în însăşi scrierea sa! Simbolul, în măsura în care este o formă şi o imagine, lasă să se întrevadă o multitudine de semnificaţii, dar finalmente rămîne…indicibil! Rămîne „revelaţie, vie şi imediată, a inexplorabilului”.

Respectînd regulile construcţiei basmului, Goethe evită să precizeze timpul, locul sau alte circumstanţe în care se desfăşoară acţiunea basmului său; singurul „indiciu”, pronunţat în trei rînduri ţine de timpul ritului: „sosit-a timpul”; este un gen al timpului în afara timpului istoric, al cadrului temporal bine definit; este un timp arhetipal, un timp al originilor cînd forţele creatoare lasă loc luminii. Să ne amintim momentul cînd cei trei regi sînt luminaţi atunci cînd şarpele verde intră pentru prima dată în  templul subpămîntean luminat la rîndu-i de bătrînul cu lampa care înainta „prin stînca ce se deschise în faţa lui”. Analogia cu aprinderea celor trei lumînări pe cele trei coloane care susţin simbolic templul este evidentă! Lumina este omniprezentă în basm, ca şi în templu, esenţa Luminii revelîndu-se sub un triplu aspect al Înţelepciunii, Aparenţei/Frumuseţii şi Forţei; lor li se alătură o a patra forţă, cea care domneşte asupra întregii lumi: Iubirea, cea care va crea un adevărat lanţ de unire între personajele basmului şi va duce la împlinirea profeţiei.

Aminteam că traducătorii francezi au optat ca titlul Basmului să fie Şarpele verde pentru că şarpele are un rol capital în povestirea lui Goethe; Pierre Deghaye îşi imaginează alte titluri, cum ar fi Podul sau Profeţia Podului, povestirea punînd în scenă construcţia unui pod peste un fluviu, un pod care este o emanaţie a apei, o împlinire a profeţiei, fără a uita însă că primul pod, cel luminos, nu era altceva decît corpul şarpelui care unea cele două maluri. În opinia autorului amintit, povestea şarpelui verde devine istoria podului. Ceea ce se vede la suprafaţa apei, deasupra fluviului, este manifestarea a ceea ce se împlineşte în apă. În timp ce podul se înalţă prin sacrificiul şarpelui, apa fluviului se transformă: din tenebroasă devine luminoasă, sursă de bucurie. „Astfel noi trebuie să considerăm ansamblul apa fluviului, podul care va fi apoteoza, şi şarpele care se sacrifică pentru ca aceasta să fie posibil”, scrie Pierre Deghaye. Apa, fie a lacului, fie a fluviului este sensibilă la muzică, receptivă la lumina lămpii, se schimbă urmînd evoluţia spirituală a oamenilor şi a elementelor: „Apariţia podului este triumful luminii care este iradierea spiritului. Apa fluviului devine luminoasă, apa lacului poartă lumina datorită căreia se va produce apoteoza finală. Omul cu lampa deţine această lumină care va face să ţîşnească lumina. Întreaga acţiune a Basmului se desfăşoară ca un ritual al cărui secret îl deţine şi pe care îl prezidează”, notează filosoful francez.

În tradiţia hermetică, fluviul larg este fluviul mitic, cel al originilor, este apa mercurială, fluidul vital, sursă a naşterii, mutaţiilor şi transformărilor; a uni cele două maluri este unul din scopurile majore ale căutării iniţiatice. Luntraşul şi fluviul formează o unitate: „Fluviul şi luntraşul sînt aici simboluri alchimice, elemente sau semne ale unei materii imperfecte care trebuie transmutată, plasată sub semnul vieţii, al resurecţiei şi nu al morţii. Ele reprezintă legătura între viaţă şi moarte (considerîndu-le pe acestea ca o pereche a opuşilor) şi indicînd integrarea lor într-o realitate superioară”, sugerează Yvette Centeno, într-o încercare de interpretare a basmului goethean. Aminteam de recenta traducere în franceză a basmului lui Goethe datorată lui Jean-Patrick Dubrun, traducere însoţită de ample comentarii; Dubrun avansează ideea că fluviul şi luntraşul depăşesc specificităţile unei mitologii particulare pentru a îmbrăţişa universalul: „Luntraşul este alchimistul. El primeşte aurul vulgar, altfel spus materia primă, pe care cele două luminiţe rătăcitoare l-au scuturat în barcă, îl duce pe ţărm într-un loc stîncos unde apa nu-l va atinge niciodată. Este începutul operaţiei alchimice. Găsind materia primă, alchimistul o duce către adîncurile pămîntului, adevărat athanor unde se va desfăşura transmutaţia.” În acelaşi registru alchimic, luntraşul întrupează trecerea de la fix la volatil, de la terestru la ceresc, de la lumea temporală la eternitate, în vreme ce luminiţele rătăcitoare întrupează materia dublă, agenţii operei care asigură solve et coagula, disoluţia şi coagularea materiei prime: „Luminiţe rătăcitoare, spuse respectuos bătrînul, acum o să vă arăt drumul şi o să vă deschid galeria; dar ne sînteţi de mare ajutor dacă desferecaţi poarta sanctuarului, prin care trebuie să trecem de data aceasta. Căci în afară de voi, nimeni n-o poate face!”

Majoritatea bestiariilor simbolice reprezintă şarpele ca un animal nefast, periculos, legat de forţele răului. În conturarea acestei reprezentări Biblia a avut un rol capital, şarpele fiind pedepsit pentru că a îndemnat femeia să guste din fructul pomului vieţii. Şarpele este un animal cu un simbolism extrem de variat şi adeseori contradictoriu; este un simbol protector, să ne amintim de Asclepios/Esculap al cărui atribut era un toiag pe care erau încolăciţi doi şerpi, dar şi simbol al diavolului, al morţii. Şarpele verde din basmul lui Goethe uneşte cele două maluri ale fluviului, conduce întreg cortegiul către adîncurile pămîntului ( Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem – VITRIOL), acolo unde se află rădăcina focului, a luminii, are vocaţia de a înfăptui munca de purificare, de interiorizare şi de reconstrucţie necesară căutării. Jean-Patrick Dubrun vede şarpele ca o expresie a athanorului, a vasului în interiorul căruia se desfăşoară fazele operei: „Astfel, şarpele verde dormind pe fundul unei prăpastii adînci ar fi în realitate corpul învierii aşteptînd, pe fundul mormîntului său, să trăiască procesul transmutării care îl va face să treacă de la moarte la viaţă. Acest corp afundat în profunzimile pămîntului este creuzetul în care se desfăşoară opera alchimică a regenerării din clipa în care intră în contact cu spiritul luminii care, pentru el, capătă forma unei ploi cu monede de aur.” Şarpele verde rupe cercul magic, aluzie la uroboros –  „şarpele descrise din nou un cerc în jurul lui” – , doar cînd bătrînul cu lampa proclamă că venise ceasul ferice; pentru el era timpul sacrificiului, al descompunerii într-o multitudine de pietre preţioase care vor deveni piloni ai noului pod peste fluviu.

Tema metalelor este recurentă în alchimie; este cunoscută viziunea alchimistului Zosim, din secolul al III-lea, care recomanda unui prieten să construiască un templu dintr-o singură piatră. Îi spune că pentru a găsi ceea ce caută va intra într-un templu a cărui intrare este păzită de un dragon pe care îl va ucide; în interior va întîlni un om de bronz care va deveni un om de argint, iar în scurt timp un om de aur. Şi în basmul lui Goethe, în templul subteran sînt trei regi de aur, argint şi bronz, doar că şarpele nu este omorît , ci se sacrifică. Şarpele este cel care descoperă sanctuarul subpămîntean, şarpele este cel care răspunde venerabilei statui că Lumina este mai minunată decît aurul, şarpele este cel care îi comunică bătrînului cu lampa cel de-al patrulea secret: Sosit-a timpul! În templu cei prezenţi se unesc cu forţele creatoare şi trăiesc misterul creaţiei, încercînd astfel să răspîndească în lume lumina binefăcătoare a Orientului. „Sigur, notează Dubrun, regatul strămoşilor este stabil şi glorios, şi totuşi este necesar a-l reînnoi realizînd o operă care va duce mai departe piatra originilor. Pentru a ajunge aici trebuie ca un nou rege să fie intronizat, şi să primească atributele funcţiei sale din însăşi mîinile strămoşilor, Fiecare dintre ei întrupează un aspect al puterii regale.” Cînd bătrînul rosteşte cine sînt mai marii pămîntului ( înţelepciunea, aparenţa şi forţa), cel de-al patrulea rege, cel din aliaj, se preface într-o grămadă amorfă; pentru stabilitatea templului erau suficiente cele trei coloane!

Lumina este un element care apare în basmul lui Goethe de la primele rînduri, mai întîi prin cele două „luminiţe rătăcitoare”, apoi prin lumina pe care o degajă aurul din care sînt monedele, lumina pe care o răspîndeşte şarpele care înghite monedele şi devine lumina care îi dezvăluie profunzimile muntelui, pînă atunci percepute doar tactil, este apoi lumina care va străluci peste apa fluviului cînd şarpele „în lumina orbitoare a soarelui” va deveni „arcul majestuos al podului ce se întindea de la un mal la celălalt”. Este momentul în care focul şi apa se reconciliază, focul schimbîndu-şi natura, este focul pietrelor preţioase din care pare alcătuit corpul şarpelui. Lumina nouă este o simfonie de culori, podul părînd a fi „clădit din smarald, crisopras şi crisolit îmbinate cu neasemuită măiestrie”. Peste toate însă este lumina lămpii purtată de omul care aluneca peste lac ca şi cum ar fi patinat; întrebat de Floare-de-Crin cine l-a călăuzit bătrînul răspunse: „Duhul lămpii mele m-a îndemnat să vin, iar uliul m-a călăuzit încoace. Cînd cineva are nevoie de mine, lampa scoate scîntei şi eu privesc doar în zare să văd vreun semn, o zburătoare sau un meteor care să-mi arate încotro să mă îndrept”. Lumina lămpii crează o atmosferă de pace, linişte şi armonie: „atît şarpele, cît şi lampa bărbatului începură să răspîndească lumină în felul lor; ba chiar vălul Florii-de-Crin prefira o strălucire blîndă, care colora nespus de fermecător. (…) Toţi cei de faţă erau cuprinşi de o linişte senină”.

Lumina lămpii bătrînului era lumina înţelepciunii, ea se identifica cu spiritul şi de aceea avea virtuţi nemaipomenite: „Toate cărăruile subterane, toate galeriile prin care grăbea bătrînul se umpleau deîndată în urma lui cu aur, căci lampa sa avea însuşirea minunată de a preface pietrele în aur, lemnul în orice fel de argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a descompune orice metal; pentru a înfăptui acest miracol trebuia ca singură ea să îndepărteze întunericul. Dacă în apropierea ei se afla altă sursă de lumină, strălucea doar frumos şi blînd, însufleţind tot ceea ce vieţuia”. Alchimiştii vorbeau de stări diferite ale luminii, ale aurului, ceea ce pare astăzi de neînţeles; monedele cu care luminiţele rătăcitoare au vrut să-l plătească pe bătrînul luntraş, şi care au fost înghiţite de şarpe, sînt din aur vulgar, dar el este cel care trezeşte dorinţa, fiind comparabil cu materia neînsemnată din care se va produce aurul înţelepţilor. Cel pornit în căutarea luminii înţelepciunii urcă o scară a valorilor care pleacă de la natura inferioară reprezentată de luminile personificate de cele două luminiţe rătăcitoare şi urcă spre claritate, spre spiritualizarea care se manifestă deplin cînd se împlineşte profeţia podului şi cînd se înalţă templul pe malul estic al fluviului.

Cunoaşterea fiind graduală, iar spiritualizarea progresivă  fac ca profeţia podului şi înălţarea templului să se facă treptat; cînd a văzut podul făcut din corpul şarpelui, soţia bătrînului cu lampa credea că s-a împlinit profeţia podului. Se înşela: nici podul adevărat nu se construise, nici templul nu se înălţase pe malul estic. Deşi mergea alături de soţul ei, percepţiile şi înţelegerea pe care o aveau despre ceea ce se întîmpla în jurul lor erau diferite! Sanctuarul era construit, dar era sub pămînt; bătrînul cu lampa, ca şi şarpele, ştiau acest lucru: „Profeţia privind podul s-a împlinit! Ceea ce era pînă acum doar jasp sau cvarţ verde, opac, străbătut cel mult către margini de lumină, s-a prefăcut în nestemată străvezie. Nici măcar beriliul nu-i atît de limpede, nici smaraldul n-are o culoare atît de frumoasă.(…) – Oricum, spuse şarpele continuînd firul întrerupt al vorbirii, templul a fost clădit. – Dar nu pe malul fluviului, zise frumoasa. – Se află încă în adîncurile pămîntului, o lămuri şarpele”. (va urma)

Citiți prima parte aici: Un Basm cu şapte peceţi (I)
Citiți partea a III-a aici: Un Basm cu şapte peceţi (III)