Templul se afla sub munte, iar muntele se afla la vest; cum se va ridica din profunzimile pămîntului? Cum va ajunge pe malul estic al fluviului? Cînd clipa tainică s-a apropiat („sosit-a timpul!”), întreg cortegiul, mai puţin bătrînul luntraş şi şarpele, călăuziţi de bătrînul cu lampa, care le era ghid spiritual, se aflau în templul subteran: „pămîntul începu să se cutremure sub picioarele lor. (…) Se simţea cum întregul templu se legăna lin. (…) adîncurile pămîntului se deschideau în faţa sanctuarului care luneca uşor prin el. (…) Nu după mult timp li se păru că templul nu se mai mişcă, dar se înşelau: acesta începuse să se înalţe”. Călătoria s-a încheiat: înţelepciunea, aparenţa şi forţa biruiseră; avea însă să li se adauge un al patrulea element, mai cuprinzător şi mai adînc: forţa dragostei. În sanctuar se celebrează o învestitură şi o căsătorie; modesta colibă a luntraşului devine un tabernacol, „sfînta sfintelor”; tînărul va primi insemnele regalităţii ca într-un ritual iniţiatic: primi spada de la regele de bronz, sceptrul de la regele de argint, şi cununa de stejar de la regele de aur. În final tînărul rege se va căsători cu frumoasa Floare-de-Crin. Cînd va apărea podul ei vor fi rege şi regină, podul fiind astfel simbol al uniunii, al corespondenţei între elemente şi fiinţele umane. Profeţia podului s-a împlinit cînd şarpele s-a jertfit, transformîndu-se în pietre strălucitoare, cînd prinţul şi Floare-de-Crin s-au căsătorit, tînărul cuplu fiind înconjurat de o „strălucire cerească”, cînd a triumfat iubirea. „Purpura care colorează obrajii Florii-de-Crin atunci cînd regele înviat poate în sfîrşit să o strîngă la piept, este focul unei aurore care va dura la nesfîrşit. Este lumina dragostei care străluceşte pe faţa reginei. Pentru Goethe, ca şi pentru alchimişti, roşul este culoarea desăvîrşirii. Aici el este neperisabilul. Este plenitudinea luminii care străluceşte pentru eternitate pe obrajii Florii-de-Crin”, observă Pierre Deghaye.
Afundat în profunzimile obscure ale haosului primordial, sanctuarul unde vieţuiesc cei trei regi este asemănător Casei secretelor timpului evocată de poetul latin Caludius Claudianus cu trimitere la vîrsta de aur. Aluzia la vîrsta de aur este transparentă şi în Basmul lui Goethe, şi aceasta este simbolizată de regele de aur:
„Cu uimire şi veneraţie îşi îndreptă privirea în sus, spre o nişă inundată de lumină, în care se afla statuia din aur curat a unui preacinstit rege. (…) Abia îşi ridicase şarpele ochii spre venerabila statuie, că regele prinse glas şi întrebă:
– De unde vii?
– Din inima muntelui stîncos în care se odihneşte aurul, răspunse şarpele.
– Ce e mai minunat decît aurul? voi să ştie regele.
– Lumina, înălţimea ta!
– Şi ce te desfată mai mult decît lumina?
– Conversaţia, răspunse şarpele strălucitor”.Doar bătrînul cu lampa şi şarpele sînt cei care conversează cu regele de aur. Cînd luminiţele rătăcitoare, singurele care puteau desfereca poarta sanctuarului, s-au apropiat de rege şi „încercau să i se vîre în suflet”, au fost apostrofate de regele de aur: „- Pieriţi din faţa mea, aurul din care sînt alcătuit nu-i pentru hrana voastră”, semn că taina rămîne inaccesibilă spiritelor insuficient purificate.
Pentru a construi o operă în care să domnească armonia între înţelepciune, frumuseţe şi forţă este nevoie să pătrunzi în inima materiei, în cripta secretă unde se afla piatra, cea pe care o caută şarpele şi bătrînul din basmul lui Goethe. Putem aminti aici şi călătoria lui Adoniram în măruntaiele pămîntului, povestită de Gerard de Nerval în Călătorie în Orient, Nopţile Ramazanului: „- Unde sînt? Cum te numeşti? Unde mă duci? şopti el. – În miezul pămîntului… în sufletul lumii locuite; acolo se înalţă palatul subpămîntean al lui Henoh, părintele nostru, pe care Egiptul îl numeşte Hermes, iar Arabia îl cinsteşte sub numele de Edris”. A pătrunde în inima materiei însemna a atinge rădăcina focului şi a cunoaşte astfel secretul operei creaţiei şi al reînnoirii.
La începutul povestirii, după ce luntraşul trece luminiţele rătăcitoare pe celălalt mal al fluviului, acestea îl plătesc cu aur, bătrînul îngropînd monedele. Le cere drept plată „roade ale pămîntului… trei căpăţîni de varză, trei anghinare şi trei cepe mari”; luminiţele nici nu luau în seamă roadele pămîntului, dar rămîn ţintuite locului pînă cînd îi promit bătrînului că îi vor îndeplini dorinţa. Simbolismul celor trei roade ale pămîntului nu trebuie privit superficial; specific celor trei roade ale pămîntului este prezenţa cojilor sau învelişurilor suprapuse. Într-o conferinţă despre Basm, Rudolf Steiner vorbeşte despre cele trei învelişuri ale omului: fizic, eteric şi astral, înăuntrul acestor învelişuri aflîndu-se sinele; la adăpostul acestor învelişuri sinele adună roadele devenirii. Cele două luminiţe rătăcitoare de la începutul povestirii sînt asemenea neofiţilor animaţi de o imperioasă şi nesocotită dorinţă de a bate la poarta templului şi de a cere să fie admişi la iniţiere. În tradiţia alchimică, neofitul este considerat aurul născînd, aurul vulgar, care este încă materie dezordonată; în această cheie trebuie citită reacţia luntraşului cînd luminiţele au vrut să-l plătească în aur: „Pentru numele lui Dumnezeu, strigă bătrînul, ce faceţi!? Mă nenorociţi! O singură monedă de-ar fi căzut în apă, fluviul, care nu poate suferi metalul ăsta, s-ar fi învolburat iar valurile lui m-ar fi înghiţit cu luntre cu tot, şi cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu voi; luaţi-vă galbenii înapoi!”
Întregul basm poate fi privit şi prin prisma dragostei, erosul fiind cel care animă fiinţele şi elementele; nu este însă vorba de erosul frivol, ci de erosul care descoperă lumina sacră, care aşază în armonie cele patru elemente, care împacă apa cu focul, care va transforma moartea prinţului în deşteptarea sa la o viaţă nouă, care îl apropie pe prinţ de preafrumoasa Floare-de-Crin, care separă şi uneşte, care prin sacrificiul şarpelui înalţă un pod indestructibil, simbol al reconcilierii şi al noii vieţi. De aceea Basmul nu este o frumoasă poveste de dragoste între prinţ şi Floare-de-Crin, tot restul fiind doar pentru a ilustra prin frumoase imagini ceea ce se petrece în sufletul îndrăgostiţilor. Dar cei doi nu au numai un destin personal; destinul lor este unul exemplar dacă este privit în ansamblul povestirii care capătă dimensiunea mitului, un mit al timpului reînnoit, al unei noi lumi. Bătrînul cu lampa şi soţia sa sînt întineriţi, renaşterea lor producîndu-se în acelaşi timp cu cea a unei noi lumi: „începînd de astăzi nici o căsătorie nu mai e legiuită, dacă nu-i încheiată din nou.(…) te cer din nou de nevastă şi alături de tine vreau să trăiesc pînă în veacul următor”.
Epilogul povestirii lui Goethe readuce în prim plan apa, simbol al reînnoirii lumii, al apariţiei regatului mesianic deopotrivă lume terestră şi lume cerească. Minunatul pod format de corpul şarpelui simbolizează unirea cerului cu pămîntul, el unind nu numai cele două maluri ale fluviului, ci şi înaltul cu ceea ce este jos; nu despre aceasta scria Hermes Trismegistos în Tabula smaragdina? Pierre Deghaye sugerează că Goethe ar fi putut prelua o tradiţie biblică menţiontă în Cartea a doua a Macabeilor: „Ieremia a venit acolo (muntele pe care urcase Moise – n.n.) şi a aflat loc în peşteră, şi cortul şi chivotul şi jertfelnicul tămîierii le-a băgat acolo şi a astupat uşa”, tăinuind locul pînă cînd Dumnezeu se va milostivi. Din perspectiva mesianică a basmului, ziua milosteniei este timpul reînnoirii, al începuturilor, cînd trasînd cercul pe suprafaţa apelor Dumnezeu a separat lumina de tenebre. Simbolismul cercului pe ape apare şi în basm: „Cît o să mai continue acest du-te-vino, cît o să mai măsor, în tristul cerc ce mi-e hărăzit, drumul dintr-o parte şi alta a rîului? Nu mai pot să îndur”, se tînguie tînărul prinţ înainte de a muri. Era un cerc plin de tristeţe, loc al suferinţei care va deveni un spaţiu al luminii; iubirea este cea care delimitează spaţiul salvării, ea este energia creatoare care biruie haosul: „dragostea nu pune stăpînire, dar ea modelează, ceea ce înseamnă mai mult”, îi spuse bătrînul prinţului.
În iunie 1786, Goethe îi scria Charlottei von Stein că este pe cale să termine de citit Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz; nădăjduia ca lectura să-i ofere noi interpretări, noi semnificaţii ale subiectelor abordate în poemul epic esoteric neterminat Die Geheimnisse/ Misterele. Început în 1784, acest poem a fost parţial publicat în 1789, şi a rămas în stare de fragment. Preambulul liric al acestui poem a fost ulterior separat de textul original şi folosit independent, sub titlul Zeueignung/ Închinare. Deşi criticii literari au observat că poemul are o substanţă epică redusă, el este deseori amintit, mai ales pentru unul din versurile sale a cărui aură enigmatică a rămas neştirbită: „Aşadar, cine a împletit Trandafirii cu Crucea?”
Atmosfera din poemul Misterele o aminteşte pe cea din Nunta chimică: la încheierea unui pelerinaj, fratele Marc ajunge la o mănăstire avînd portalul decorat cu o cruce înconjurată de trandafiri; ordinul adăpostit în acea mănăstire este depozitarul unei înalte spiritualităţi în care se regăsesc elemente din creştinism, rozicrucianism, spinozism, martinism. Poemul lui Goethe intenţiona mai degrabă să descifreze, prin disputa dintre reprezentanţii unor orientări religioase diferite, esenţa unei religii secularizate, care să depăşească dogmatismul şi divergenţele confesionale. Figura centrală a poemului, Humanus, poartă trăsături ale înţeleptului Nathan din scrierile lui Lessing şi ale lui Herder, ideile exprimate de Goethe fiind deseori întîlnite în epoca Luminilor.
La începutul veacului al XVII-lea, apăreau trei scrieri atribuite lui Johann Valentin Andreae, care vor constitui Biblia rozicrucienilor: Fama fraternitatis, Confessio fraternitatis şi Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, în anul 1459. Aceasta din urmă este diferită de primele ( manifest şi confesiune) inclusiv prin genul literar, fiind vorba de un roman autobiografic care descrie pelerinajul lui Christian Rosenkreutz, drumul de la noaptea profană la iluminare; este „un roman misterios, impregnat de referiri hermetice, saturat de simboluri şi descrieri alchimice, agrementat cu enigme şi criptograme, întretăiat de cîntece şi poeme, amestecînd cu dibăcie lugubrul cu umorul. E o naraţiune coerentă, plăcută la citit, chair dacă dorinţa de esoterism derutează profanul”, scrie Roland Edighoffer. Limbajul simbolic cu rădăcini alchimice este armătura unui text al cărui sens complex nu se lasă descifrat cu uşurinţă; semnificaţia profundă a scrierii se va arăta doar celor care vor citi trecerea de la Trinitate la cuaternitate, care vor înţelege jertfa regeneratoare a crucii, hierogamia Creatorului cu creaţia sa. Dar Andreae îşi prevenise cititorii în debutul scrierii sale: „Arcanele se degradează cînd sînt revelate: şi, profanate, ele îşi pierd graţia. Nu aruncaţi mărgăritare porcilor şi nu faceţi măgarului un aşternut de trandafiri”…
Nunta chimică relatează pelerinajul lui Christian Rosencreutz pentru a participa la căsătoria regală, călătorie presărată cu aventuri şi probe iniţiatice. Acelaşi subiect îl regăsim şi în Misterele lui Goethe, fratele Marc avîntîndu-se pe cărări de munte pentru a ajunge apoi pe cîmpii fertile, în călătoria sa întîlnind locuri şi popoare diferite, oameni veniţi din toate colţurile lumii pentru a-l adora pe Dumnezeu în secret, fiecare în felul său: se regăseau maniere de a gîndi şi simţi diverse, fiecare exprimînd dorinţa de a trăi în comun cultura înaltă, toţi fiind grupaţi în jurul lui Humanus, cel care vedea unitatea dincolo de diferenţe. După un timp în care a trăit alături de discipolii săi, Humanus putea să se retragă, pentru că spiritul său se întrupase în toţi discipolii şi nu avea nevoie să îmbrace o formă corporală particulară. În Închinare Goethe exprimă idealul unei noi căi pentru umanitate:
„Şi iată, o femeie, făptură peste fire,
Veni plutind pe nouri, descinsă dintre zei.
Chip mai frumos eu n-am văzut în viaţă.
Plutea-n văzduh şi mă privea în faţă.Nu mă cunoşti? Îmi spuse cu glasu-i minunat
vibrînd de duioşie şi credinţă (…) Chiar de copil, nu te-am văzut eu oare
Cum năzuiai spre mine cu ardoare? (…) Soarta prea bine-a chibzuit
Lăsîndu-i să trăiască pe oameni în neştire! (…) Cunoaşte-te! Trăieşte în pace-acum cu toţii! Nu cu gînd rău am spus-o, mă iartă! i-am răspuns, (…) Doar pentru alţii creşte avîntul meu spre bine;
Eu pot şi vreau talentul să nu-l mai ţin ascuns!
O, fraţii mei, eu caut calea nouă
Fiindcă vreau să v-o arăt şi vouă!”
Acest gînd nu aminteşte spusa bătrînului din Basm: „unul singur nu poate fi de ajutor, ci doar acela care se uneşte cu mulţi alţii la vremea potrivită”?
Făptura peste fire era Zeiţa Adevărului, iar darul strălucit era vălul poeziei „ţesut în larma vieţii / Din limpezimi solare şi ceaţa dimineţii”.
Pietismul german de la sfîrşitul secolului al XVII-lea a reluat tema anului jubiliar, care se repeta la fiecare şapte ani, care era un timp al reînnoirii mesianice, un timp al iertării, al restabilirii tuturor lucrurilor, apocatastaza, în termeni teologici, teorie de care fusese sedus şi Goethe, dînd curs acestei chemări într-un text prezentat ca fiind o traducere din franceză. Afirma în acel text că un pastor nu poate aborda anumite subiecte în faţa celor care nu le-ar înţelege, că păcatele sînt eterne, dar se consola gîndind că milostenia divină va coborî asupra tuturor creaturilor; va relua ideea în Basm: „Toate datoriile sînt iertate! (…) Ferice de tine, ferice de orice fiinţă care se va scălda în dimineaţa asta în apele fuviului!” Pierre Deghaye se întrebă dacă nu cumva Goethe a tratat un subiect „tabu” sub un veşmînt poetic, dînd frîu liber imaginaţiei fabulatoare; sigur o face ca pe un exerciţiu imaginativ, căci întregul său demers interpretativ propune o lectură a Basmului ca mit în accepţiunea lui Eliade: povestirea unui eveniment primordial care se desfăşoară la începutul timpurilor şi care capătă valoare exemplară. Lumea nouă care se naşte în basm nu este un stat, ci regatul spiritual al cărui centru este Templul.
Am amintit de poemul neterminat Misterele pentru a arăta că Basmul nu este o creaţie singulară în vasta operă a lui Goethe. Herder, îndrumător al tînărului Goethe, era entuziasmat de Johann Valentin Andreae, la fel şi Lessing; Goethe însuşi fusese atras de rozicrucianism, de alchimie încă din studenţie cînd citea Opus mago-cabbalisticum sau Aurea Catena Homeri. Mai tîrziu, sedus de „frumosul basm” Nunta chimică, extrage ample fragmente din „cîntecul nimfelor” pe care i le trimite prietenei sale, Doamna Charlotte von Stein: „Ce ne aduse viaţa nouă?/ Iubirea. / Ce ne aduse har din nou?/ Iubirea / Cum ne-am născut? / Din dragoste / Şi cum am fost toţi părăsiţi? Fără iubire”. Goethe era marcat de o întreagă tradiţie hermetică avînd un mare respect pentru mister ca o condiţie a plenitudinii. De altfel, afirmase în Convorbirile unor emigranţi germani că va spune o poveste care nu le va aminti de nimic, şi îi va face să gîndească la orice. În opinia lui Roland Edighoffer, Basmul avea să fie „una dintre cele mai stranii opere ale lui Goethe şi mai bogată în simboluri”; teoreticianul francez identifică mai multe similitudini între Nunta chimică şi Basm, dar şi între Nunta chimică şi al doilea Faust. Basmul rămîne o povestire misterioasă, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă! Este istoria/istorisirea unui mister. Iar misterul are partea sa de… inexprimabil!
Citiți prima parte aici: Un Basm cu şapte peceţi (I)
Citiți partea a II-a aici: Un Basm cu şapte peceţi (II)
Taguri: basm, Goethe, mistere, roza-cruce