Jean-Patrick DUBRUN: Basmul lui Goethe este o adevărată capodoperă a Artei regale

Este autor al cărţii Qu’est-ce qu’un Aprenti Franc-Macon? (Editions Maison de Vie, 2010) şi a unei noi traduceri, însoţite de comentarii, a Basmului lui Goethe: Le Serpent vert. Conte initiatique, Editions Maison de Vie, 2010. Pregăteşte o nouă carte despre simbolismul celor doi sfinţi Ioan.

Un imn al puterii vitale

Bogdan Mihai MANDACHE: – Sînteţi autorul unei noi traduceri, cu ample note şi comentarii, a Basmului lui Goethe. De ce era necesară o nouă traducere?

Jean-Patrick DUBRUN: – Das Marchen, literal Le Conte, adeseori numită Le Serpent Vert, a suscitat numeroase traduceri de la apariţia sa în 1795. Una dintre cele mai cunoscute în limba franceză, cea a lui Oswald Wirth, datează din 1922. Recitind-o am găsit că stilul reflecta epoca sa şi apărea puţin desuet, preţios în mod inutil uneori. Mai uimitor încă, deşi Wirth se lăuda că era hermetist, comentariile sale treceau complet de partea dimensiunii alchimice a basmului lui Goethe pentru a se concentra pe o interpretare umanistă, simpatică dar care mi se părea că trece pe lîngă esenţial.

Lectura textului original al lui Goethe, de o stupefiantă frumuseţe, m-a provocat să-l fac accesibil cititorului de astăzi, obişnuit cu un limbaj simplu şi direct, lipsit de înflorituri. Este vorba deci de a „moderniza” Basmul fără a trăda spiritul, exerciţiu cu atît mai dificil cu cît se cunoaşte rigoarea ştiinţifică pe care o aducea Goethe în construcţia şi redactarea operelor sale. Se cunoaşte adagiul: traduttore, traditore. În fapt, a traduce, înseamnă totdeauna a trăda puţin, căci cuvintele capătă sensuri diferite, după spaţiul în care se folosesc şi după epocă. Das Marchen este cu adevărat „în afara timpului” şi merită reactualizat din timp în timp, în aşa fel încît mesajul său, purtător al unei învăţături universale, să fie înţeles de noile generaţii.

Cînd traduci, afirma Goethe, trebuie să atingi intraductibilul. Nu pretind că am ajuns aici, dar cel puţin am încercat, prin comentariile şi interpretările care sînt în continuarea traducerii, să mă apropii, în aşa fel încît cititorul să fie în măsură să perceapă esenţialul acestei opere unice a marelui scriitor de la Weimar.

– Das Marchen, Le Serpent Vert, „ne face să ne gîndim la orice”? Este un basm, o povestire simbolică?

– Formularea este a lui Goethe însuşi. În Convorbirile unor emigranţi germani, el spune unuia dintre ei că Basmul „îi va face să gîndească la orice şi la nimic particular”. Aceasta traduce voinţa autorului de a nu se lăsa închis în nici un gen în particular, şi aminteşte tuturor candidaţilor la exegeza acestei opere că interpretările nu se exclud unele pe altele, ci se completează şi se îmbogăţesc mutual. Fiecare dintre ele oferă un punct de vedere util, chiar dacă opera se poate citi pe diferite planuri: ştiinţific, istoric sau politic dacă vrem, dar de asemenea şi mai ales masonic şi alchimic.

Acţionînd astfel, Goethe rămîne fidel spiritului limbajului simbolic care este întemeiat pe ceea ce marele egiptolog olandez Henri Frankfort numea „multiplicitatea abordărilor”. Spiritul operei nu se revelează decît dacă se proiectează asupra ei lumini multiple. Este ceea ce eu, foarte modest, am încercat să fac în comentariile asupra principalelor personaje ale basmului. A înţelege natura şi funcţia fiecăruia dintre ele este indispensabil pentru a avansa o interpretare a ansamblului istoriei. Fiecare personaj este un arhetip, personificarea unei puteri a naturii care acţionează ca şi cum trebuie să o facă, pur şi simplu pentru că Opera „trebuie” să se desăvîrşească şi trebuie dusă la capăt. Fluviul, Luntraşul, Luminiţele rătăcitoare, Şarpele Verde, Regii, Bătrînul cu lampa, Bătrîna, frumoasa Lilia sînt aspecte diverse ale aceleeaşi forţe, ale aceleeaşi puteri, care curge de-a lungul basmului şi pe care o putem numi „Viaţă” sau „Lumină creatoare”. Das Marchen este nu numai o povestire simbolică dar este un adevărat imn al puterii vitale. Basmul descrie cu precizie procesul de creaţie care face ca lumina, în fiecare dimineaţă, să triumfe asupra tenebrelor nocturne.

– Care sînt sursele teoretice ale Basmului lui Goethe?

– Sînt mai multe. De-a lungul timpului, Goethe s-a amuzat să răspîndească aluzii la opere mai vechi sau la tradiţii religioase sau spirituale de diferite orizonturi, pentru a incita cititorul să aprofundeze lectura sa mergînd să verifice el însuşi aceste multiple surse vechi.

De-a lungul paginilor, găsim referinţe la mai multe tradiţii: cea a Vechiului şi Noului Testament, referinţe la Evanghelia după Ioan – cea mai esoterică – sau la Apocalipsa; milenarismul, drag cabalei ebraice sau pietiştilor germani din secolul al XVIII-lea, este subiacent Basmului care se termină de altfel cu această idee. Eternitatea, pentru că o mie de ani simbolizează eternitatea, este timpul Basmului.

Das Marchen ne face să gîndim uneori la scrierea Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz, una dintre cele mai celebre lucrări ale tradiţiei rozicruciene. Simbolurile şi temele masonice sînt de asemenea prezente în Basmul, în particular cea a căutării aurului, altfel spus a Luminii, care explică tribulaţiile Şarpelui verde, sau chiar construcţia Templului. Dar, fără îndoială, tradiţia alchimică este cea la care Goethe se referă de cele mai multe ori în Das Marchen. Făcînd aceasta, el arată de altfel profunda sa cunoaştere a alchimiei, căci forma povestirii a fost adeseori folosită de alchimişti pentru a transmite adepţilor secretele Marii Opere. Aceasta se înţelege astfel: o povestire se poate citi pe mai multe nivele; dacă majoritatea cititorilor nu văd decît o istorioară agreabilă, cîţiva se străduiesc să perceapă sensul, sau mai curînd sensurile profunde, ascunse sub un văl al limbajului simbolurilor, care a fost totdeauna modul de exprimare al povestirilor. Psihanaliza, în zorii secolului al XX-lea, nu a făcut decît să redescopere acest adevăr care era bine cunoscut celor din vechime. Este adevărat că Goethe a fost fără îndoială unul dintre ultimii alchimişti ai vechii epoci, înainte ca această Artă să cadă în desuetudine pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea sub presiunea scientismului triumfant.

Grila de lectură alchimică

– Alchimia este prezentă în Şarpele verde?

– Nu numai prezentă, ci omniprezentă. Ronald Gray, unul din comentatorii Basmului, a avansat cu foarte mare dreptate ideea că povestirea era „rubinul fără egal al alegoriilor alchimice”. În ceea ce mă priveşte, nu putem înţelege Das Marchen fără a utiliza grila de lectură alchimică. Nu este o supuziţie gratuită. Se ştie că Goethe cunoştea această artă pe care a practicat-o de foarte tînăr. În 1768, la vîrsta de 19 ani, doctorul Metz l-a făcut să descopere tradiţia hermetică. Pasionat de această apropiere, el s-a familiarizat apoi cu operele alchimiştilor din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, cum ar fi Paracelsus, Basile Valentin, Van Helmont sau Gerard Dorn.

Asemenea alchimiştilor, şarpele verde, la începutul povestirii, pleacă în căutarea aurului luminos şi al secretului tinereţii eterne. Punînd în practică formula alchimică V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificandoque Inveniens Occultum Lapidem), el vizitează interiorul pămîntului pentru a găsi piatra ascunsă. Pămîntul pe care îl explorează, şi în care el se afundă, conţine în adevăr, materialul Marii Opere. Alchimiştii l-au numit pămîntul de frunze sau pămîntul „frunzos”. Alchimiştii cunoşteau arta de a răspîndi aurul pentru ca opera să se desăvîrşească. Dar pentru aceasta, trebuie reuniţi toţi actorii Marii Opere.

Odată ce toate elementele operei sînt reunite, purificate şi puse la locul lor de alchimist, întrupat deopotrivă de Luntraş şi de Bătrîn, numit şi Bărbatul cu lampa, Opera sub forma templului, ţîşneşte din athanor şi ultima etapă, conjucţia, căsătoria regelui şi a reginei, întrupaţi în Basm de Prinţ şi frumoasa Lilia, se realizează. Se atinge atunci secretul nemuririi care este unul din scopurile practicii alchimice.

– Marele fluviu şi Luntraşul sînt actori importanţi ai basmului lui Goethe?

– Toţi actorii din Basm sînt importanţi, toţi au un rol precis de jucat pentru opera care se desăvîrşeşte. Marele fluviu şi Luntraşul – aş adăuga şi barca – sînt indisociabili şi apar ca personaje centrale ale povestirii.

Simbol al talazului vital, al energiei creatoare, Marele fluviu simbolizează unitatea ternară: un fluviu, două maluri, şi necesitatea de de a trece de pe un mal pe celălalt. În cîteva linii, Goethe rezumă aici miza vitală a oricărei căutări: cum să uneşti malurile? Cum să devii un pontif, un om care face poduri, pentru a găsi sursa cunoaşterii eterne şi a stabili aici, pe pămînt, locuinţa Armoniei, Forţei şi Înţelepciunii?

Trecerea de pe un mal pe celălalt a diferiţilor protagonişti ai povestirii determină de fiecare dată ritmul istoriei, ritmul naturii ternare pentru că sînt trei mari treceri, şi finalitatea sa, care este realizarea profeţiei. Bineînţeles, intervenţia Luntraşului este determinantă pentru ca totul să treacă cu bine şi ca opera să se realizeze fără piedici. Putem gîndi la personajul Caron din mitologia greacă, dar de asemenea şi mai ales la Anubis, din mitologia egipteană. Luntraşul este conducătorul sufletelor, călăuza. Locuitor deopotrivă în lumea de aici şi în cea de dincolo, el cunoaşte secretul Marii Opere şi nu este indiferent să fie numit şi „bărbatul cu lampa”. Altfel spus, el este purtător al luminii originilor, cea care străluceşte  dintotdeauna şi pe care întunericul nu a cuprins-o. Este de asemenea lumina tradiţiei, şi vom observa că ea poate împlini adevărate miracole, cum ar fi renaşterea Prinţului, aparent mort, şi de a face să se înalţe Templul din lumea subpămînteană.

Luntraşul este Venerabilul, cel care primeşte focul secret din mîinile strămoşilor şi îl transmite realizînd Marea Operă cu fraţii şi surorile sale în spirit. Nimic nu-l poate opri după ce a fost trezit.

Importanţa ritualului în căutarea luminii

– Vedeţi similitudini între cei trei regi şi cele trei virtuţi (Înţelepciune, Forţă şi Frumuseţe) în căutarea Luminii? Vedeţi aici influenţe masonice?

– În cursul peregrinărilor sale pentru a regăsi originea aurului luminos, Şarpele verde pătrunde într-un sanctuar modelat de mîna omului, dar ascuns „în interiorul pămîntului”. Aici el descoperă patru statui reprezentînd regi. Prima dintre ele este din aur pur; ea reprezintă regele venerabil, mai curînd mic de statură, îmbrăcat într-o mantie simplă şi purtînd o coroană de stejar pe cap; a doua, un rege de argint, de talie înaltă, bogat îmbrăcat, ale cărui coroană, sceptru şi centiron erau ornate cu pietre preţioase; al treilea este un rege de bronz, cu alură puternică, care prta pe cap o coroană de lauri. O a patra statuie pare oarecum anacronică. Ea este făcută dintr-un amestec puţin reuşit de aur, de argint şi de bronz şi apare ca o tentativă ratată de sinteză a calităţilor simbolizate de primii trei regi.

Care sînt aceste calităţi? Nu este dificil de a distinge în regele de aur calitatea primă care este Înţelepciunea. Goethe precizează că el este deopotrivă foarte simplu şi „venerabil”. El este deci cel mai apropiat de lumina de la Orient, a cărei emanţie directă este. Coroana din ramuri de stejar pe care o poartă simbolizaeză ideea de nemurire. Înţelepciunea, în adevăr, este nemuritoare. Obiect al căutării iniţiaţilor, Înţelepciunea trebuie găsită, trebuie dialogat cu ea. Este ceea ce reuşeşte să facă Şarpele verde, căci dorinţa sa de lumină este pură şi sinceră.

Regele de argint întrupează Frumuseţea şi Armonia. Pietrele preţioase ornează mărcile puterii sale: coroana şi sceptrul. Aceasta pentru a arăta că Frumuseţea trebuie căutată în centrul pămîntului, în profunzimile haosului mineral, acolo unde se nasc şi se formează metalele preţioase. În alţi termeni, Frumuseţea nu este obligatoriu de căutat în ceea ce este aparent, ci dimpotrivă în ceea ce este profund. Aşa cum o face Hiram din Călătorie în Orient de Gerard de Nerval, unde se pătrundea în palatul subteran al lui Enoh, alias Hermes al Egiptului. Acolo se prelucrau metalele preţioase; acolo se găseşte rădăcina focului, sursă a întregii frumuseţi.

Regele de bronz întrupează forţa, puterea. El poartă un ciomag şi o coroană de lauri, simbol atribuit în mod curent, în Antichitate, lui Apollo. Goethe nu ignora aceasta pentru că el cunoştea perfect mitologia greco-romană. Regele de bronz întrupează puterea solară în ceea ce are mai pur. Bronzul era prin excelenţă metalul folosit pentru a fabrica armele. O precizare curioasă adusă de Goethe: regele de bronz seamănă mai curînd cu o piatră decît cu o fiinţă umană. Aceasta înseamnă că Lumina iniţiatică trebuie căutată în piatră şi nu în om? Întrebarea merită pusă.

Vedeţi că sînt multe similitudini între cele trei statui de regi şi virtuţile care sînt Înţelepciunea, Frumuseţea şi Forţa. Ca un maestru al limbajului simbolic, Goethe a descris, folosind imaginea celor trei regi, cum vedea el cele trei calităţi şi ce trebuia făcut pentru a le găsi. Aceste trei statui care, aceasta este precizat, reprezintă personaje în poziţie verticală, corespund fără ambiguitate celor trei coloane care susţin templul masonic. Dacă se vrea a-l construi, este necesar a găsi coloanele, a le ridica. Este exact ceea ce face Şarpele verde în prima sa vizită în criptă şi acesta este actul care face posibilă continuarea povestirii.

– Lectura poemului goethean Misterele poate lumina sensurile profunde ale Şarpelui verde?

– Nu am aprofundat epopeea intitulată Misterele, care nu a fost terminată, încît nu pot răspunde precis la această întrebare, dar ceea ce se ştie este că Goethe s-a inspirat, pentru a realiza acest proiect, din faimoasa Nuntă chimică a lui Christian Rosenkreutz, scriere care este una din bazele doctrinei rozicruciene. Se ştie că una din cheile acestei opere este alchimia, a cărei importanţă în Şarpele verde am subliniat-o mai sus. Se ştie că ea oferă mai multe nivele de lectură: o simplă povestire alegorică, un tratat asupra iniţierii fraţilor Roza-Cruce şi un tratat de alchimie. Cred că această grilă de lectură cu mai multe intrări este în întregime adaptată pentru a percepe diferitele semnificaţii ale Basmului lui Goethe. Iar aceasta face această operă atît de fascinantă… şi de pasionantă!

– Care sînt elementele de noutate ale traducerii dvs.? Şarpele verde este o povestire iniţiatică, esoterică? Este o capodoperă a Artei regale?

– Făcînd această traducere nu am căutat cu orice preţ noutatea, ci să rămîn cît mai aproape de spiritul Basmului. Aceasta m-a condus la unele alegeri. Un exemplu printre altele; cînd regele venerabil întreabă şarpele verde: „ Şi ce te desfată mai mult decît lumina?”, acesta răspunde: „das gesprach”. Literalmente, aceasta se traduce prin „conversaţie, dialog”, ceea ce aici nu are mare înţeles. O simplă conversaţie nu poate fi mai importantă decît lumina. Or, în acest loc, ca de altfel în multe altele, noi asistăm la un schimb de replici care este un dialog ritual analog celor pe care le întîlnim în ritualurile masonice. Cei care vorbesc o fac în calitate de prtători de funcţii ritualice şi nu exprimă deci vederi personale, ci formule simbolice. Aşadar am tradus das gesprach prin „dialog ritual”. Efectiv, în tradiţia iniţiatică, ritualul este de o importanţă capitală. El este compus din adevărate „formule de transformare în lumină” pentru a relua o expresie din textele sacre ale Egiptului vechi. Aşa cred că textul capătă sens. Goethe voia, cu acest pasaj, să sublinieze importanţa ritualului în căutarea luminii. O altă dificultate de rezolvat de traducător: a reda culoarea muzicală a Basmului, deosebit de importantă căci spiritul şi forma sînt, în această lucrare, strîns împletite. Aceasta nu este totdeauna posibil. De exemplu, Goethe se joacă adesea cu aliteraţii şi cînd era imposibil de a reda în franceză am inclus textul original în note. Scriitorul de la Weimar a folosit de asemenea jocurile de cuvinte fonetice. De exemplu, la începutul basmului, Luntraşul le cere celor două luminiţe să se aşeze în barcă, spunînd: setzt euch, ihr lichter, literal aşezaţi-vă, luminiţe rătăcitoare!, jucînd astfel pe omofonia între ihr lichter şi Irrlichter, care înseamnă două luminiţe.

Acest joc de cuvinte atestă dimensiunea esoterică a Şarpelui verde. Sensul profund al textului este ascuns, sau mai exact învăluit, acoperit. Trebuie mers dincolo de evidenţă aprofundînd dimensiunea simbolică a fiecărui actor al povestirii. Ea permite înţelegerea raţiunii de a fi a acţiunilor lor. Fiecare dintre ei îşi îndeplineşte funcţia, cu simplitate şi determinare, pentru a ajunge la apoteoza finală: căsătoria alchimică a regelui şi a reginei care consacră apariţia templului şi triumful luminii. Astfel, Basmul descrie esenţa parcursului iniţiatic care se înscrie într-o dimensiune mitică şi se desfăşoară, într-o oarecare măsură, în afara timpului, sau mai exact, într-o clipă care conţine întregul timp, o clipă de eternitate. Intrarea în timpul mitic este arătată de prima frază a textului: „Pe malul fluviului larg”, care are aceeaşi funcţie ca şi formula clasică „A fost odată…” folosită în majoritatea povestirilor. Fluviul larg nu este particularizat; el nu aparţine unui timp şi unui spaţiu date. El este fluviul mitic, fluviul larg al originilor, fluxul de energie vitală care curge din toate timpurile şi hrăneşte universul.

Se poate afirma fără exagerare că prin Das Marchen, Goethe a realizat o adevărată capodoperă a Artei regale. Aşa cum într-o sculptură simbolică sau într-o catedrală, fiecare element al operei îşi are locul şi fiecare dintre ele nu poate fi înţeles decît prin referinţă la scopul final, reprezentat aici de  reunificarea fiinţei androgine şi realizarea Marii Opere alchimice. Das Marchen este deci o operă esenţială, o adevărată bijuterie venind să îmbogăţească comoara tradiţiei iniţiatice. Ea va interesa pe toţi cei pasionaţi de limbajul simbolic.