Cărţi, Simboluri

Despre simbol, Tarot și psihanaliză

Bogdan Mandache

Simboluri, onomasofie, mitograme, cristale, Tarot, astrologie, Referențialul de Naștere, numerologie sacră, mandale, iată cîteva căi prin care Georges Colleuil propune autovindecarea oamenilor. Un parcurs fascinant, un joc al sensurilor și semnificațiilor, o privire globală asupra psihicului, toate reunite într-un creuzet alchimic.

george-colleuil---functia-terapeutica-a-simbolurilor

„Îmi place ceea ce este simbolic”, obișnuia să spună Georges Colleuil, pe cînd avea doar zece ani. Cu siguranță nu știa atunci că simbolul este un termen, o imagine familiară în viața de zi cu zi, dar care, după cum spunea C.G. Jung, posedă conotații specifice, care vin în plus față de sensul convențional și evident. Nu știa nici că peste ani avea să scrie despre simboluri, despre funcția lor, despre Tarot, despre psihanaliză. Dar cine este Georges Colleuil? A studiat psihologia, filosofia și științele limbii la Universitatea din Nisa. A predat la Nisa și la Cannes, a înființat Asociația „Hommes de Parole”, este psihoterapeut, autor a mai multor cărți. Una dintre cărțile sale a fost recent tradusă în limba română: Funcția terapeutică a simbolurilor. Referențial, Mitogramă, Onomasofie, Blazoane, Tarot…, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, colecția „Philemon” – coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2017, 296 p. Scriind despre Georges Colleuil, Lavinia Bârlogeanu

remarcă afinitatea psihoterapeutului francez pentru C.G. Jung, pasiunea sa pentru simbol și deschiderea față de misterul spiritului, teme predilecte ale psihologului elvețian. Studiile și cercetările lui Georges Colleuil sînt la confluența unor domenii diferite, unele bine conturate și acceptate în toate mediile (psihologie, psiahanaliză, filosofie, lingvistică, științe medicale), altele cu un contur aparent imprecis, respinse de raționaliști (simbologie, heraldică, alchimie, gnosticism, lumea viselor). „Din aceste vaste preocupări, scrie Lavinia Bârlogeanu, rezultă o cunoaștere integrată, coerentă, personalizată și extrem de convingătoare care favorizează pătrunderea pe calea simbolului, pentru a dezactiva marile simptome ce ne amenință parcursul cotidian și pentru a favoriza cunoașterea profundă a cauzelor suferinței, pentru a le destructura și a le depăși, pentru a ne vindeca și pentru a ne realiza ca ființe complete.” Pentru Georges Colleuil, simbolul călăuzește către unitate, remediază, reface unitatea lumilor separate, ne luminează calea: „Simbolul nu înlocuiește entitatea absentă, ci țese o legătură între mine și aceasta, îi poartă amintirea sau, mai degrabă, poartă amintirea…

Mai mult...
Cărţi

Manuscrisele de la Marea Moartă

Bogdan Mandache

Ediția realizată de Theodor H. Gaster, la puțin timp după primele descoperiri de la Qumran, ediția americanilor Robert Eisenman și Michael Wise, concentrate cu precădere pe manuscrisele și rulourile din grota 4, aduc sub ochii cititorilor texte de o neasemuită frumusețe, așa cum sînt imnurile, misterele și textele vizionare, aduc detalii prețioase despre iudaismul primului secol d. C., despre apariția creștinismului, despre atmosfera mesianică ce domnea în sînul poporului evreu.

manuscrisele-de-la-marea-moarta

Au trecut șapte decenii de la una din descoperirile arheologice care a stîrnit multă agitație în rîndul cercetătorilor iudaismului și al originilor creștinismului. Povestea este bine știută, în anul 1947, la Qumran, pe malul Mării Moarte, cîțiva păstori descoperă întîmplător o grotă în care erau cîteva vase de lut conținînd manuscrise care au înflăcărat imaginația celor dispuși să rescrie un capitol din istoria religiilor, deși editarea științifică a acelor manuscrise avea să întîrzie mult timp. Specialiștii în istoria religiilor erau interesați de cercetarea paleografică și de contextual istoric care generase aceste manuscrise și rulouri de piele; în 1952 au fost descoperite grotele 3 și 4, ultima fiind pentru experți cea mai însemnată descoperire de la Qumran; era un document cu accente iudeo-creștine. Documentul 4Q a fost transferat la muzeul Rockefeller din Ierusalimul de Est, la acea vreme controlat de Iordania, în vreme ce documentele din grota Q1 erau la Muzeul Israelului, din Ierusalimul de Vest, sub control israelian. După 1967,

cînd evreii au ocupat Ierusalimul, editarea  rulourilor a stagnat. De fapt interesul autorităților statale, mai întîi iordaniene, apoi israeliene, nu era grăbirea procesului de editare, ci temporizarea sa. Iordanienii creaseră o echipă internațională care să vizeze procesul de editare; în fapt echipa nu era internațională, nu funcționa ca o echipă, a trenat interminabil munca de editare. De partea cealaltă, cînd în 1986, profesorul Robert Eisenman, aflat la Ierusalim, a cerut permisiunea să vadă rulourile, i s-a răspuns că nu le va vedea în timpul vieții. Totuși din 1989 reprezentanții muzeului din Ierusalim au acceptat să fotocopieze rulourile și să le trimită cercetătorilor americani Robert Eisenman și Michael Wise; echipele celor doi au lucrat independent, au confruntat traducerile, rezultatele muncii lor fiind publicate în 1992 la Editura Element Books Ltd, Shaftesbury, Dorset, versiunea franceză trei ani mai tîrziu, la Librairie Artheme Fayard. De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a edita, fie și parțial Manuscrisele de la Marea Moartă;…

Mai mult...
Alchimie, Cărţi, Simboluri

Arta de a uni contrariile

Bogdan Mandache

Citind cartea lui Jean d’Espagnet ne convingem încă o dată că totul în alchimie este enigmă; originile ei se pierd în noaptea timpurilor, pentru alchimia occidentală propunîndu-se mai multe surse, cum ar fi Mesopotamia, Egipt sau Islam. Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual, pentru că alchimia viza eliberarea omului de fatalitatea materială.

espagnet-filosofia-antica-restituita

Magistrat și alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, și Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puțin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 232 p. Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admirația pentru școlile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaște lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet amintește un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minții omenești, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar

mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginația noastră este incapabilă să-și reprezinte cu fidelitate acest haos, acest sălaș al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit și a început țesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal și unul material, adică Cerul și Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucrețiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre și fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe considerații inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbește și despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină și mișcare, reieșind din calitațile corpurilor celeste, care pregătește elementele pentru amestec și pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Pași pe cale

Bogdan Mandache

În călătoria omului către Dumnezeu există trei drumuri: ignoranța, drum pe care îl străbat toți, devoțiunea, hărăzită adevăraților îndrăgostiți, și înțelepciunea, pe care doar puțini o dobîndesc.

inayat_khan_pasi_pe_cale

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea. De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald,

colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p. Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Noaptea contemplației purificatoare

Bogdan Mandache

Noaptea întunecată nu este numai o scriere mistică al cărei scop este redarea experienței sublime a plenitudinii inefabile a unirii cu Dumnezeu, dar este și o exemplară creație literară, scrisă într-un stil agreabil, presărat cu numeroase exprimări aparent contrastante: rază a întunericului, pace nedesăvîrșită, anxietate a iubirii, lumina întunecoasă.

sf-ioan-al-crucii-noaptea-intunecata

Juan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuți teologi spanioli, prezent în toate marile dicționare și enciclopedii teologice și filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredințat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu și-a arătat înclinațiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinație spre artizanat, ci și o extraordinară sensibilitate religioasă și artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiții din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucție clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-și numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlnește pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire

a Ordinului Carmelitanilor Desculți, la Duruelo, în ținutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrșitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează și devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrșitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămășițele sale părintești sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediție a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual și En una noche oscura. Aceasta din urmă de puțin timp cunoaște și versiunea în limba…

Mai mult...
Cărţi

Dialoguri despre acasă și departe, globalizare și identitate

Bogdan Mandache

Dialogurile despre globalizare și identitate, acasă și departe amintesc într-un anume fel de ceea ce René Guénon numea „stări multiple ale ființei”, pentru că sînt stări pe care le asumăm într-o lume solicitantă, într-o lume cu multiple provocări, cu așteptări.

Nicu-Gavriluta-Globalizare-si-identitate-romaneasca

De cîteva decenii, în multe dezbateri revin termeni precum mondializare, spiritualitate, globalizare, identitate, naționalism, patriotism, universalism, ecumenism, uniformitate, cosmopolitism, individuație. De cele mai multe ori acești termeni sînt contrapuși, de cele mai multe ori accentuat, ceea ce generează ample dispute, care în loc să lămurească lucrurile, le complică și mai mult. Sigur, par ireconciliabile mondializarea cu naționalismul, globalizarea cu identitatea. O recentă apariție editorială are în titlu chiar ultimii doi termeni menționați: Nicu Gavriluță - Ioan Holban, Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Dialog XXI”, 2018, 230 p. Ce-și propun cei doi în cartea lor de dialoguri? Își propun o arheologie spirituală care să (re)descopere un fond cultural străvechi, o regăsire a unui fond cultural comun religios, doresc redescoperirea unui filon spiritual care poate conferi suflet lumii globale. Dialogurile celor doi intelectuali sînt despre fundamentele culturale europene, despre mitologia indo-europeană, despre filosofia greacă, cultura romană sau despre creștinism. La origine au fost cincisprezece dialoguri televizate, acum

transcrise și pentru cei care nu le-au putut urmări. „Noi credem, afirmă cei doi autori, cu tărie că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza  unor acorduri politice, diplomatice, legislative și administrative. Ele sînt necesare dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.” Fără încrîncenare, cu argumente, cu dorința de a se asculta unul pe celălalt, cei doi intelectuali ieșeni poartă dialoguri despre mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, despre fricile românilor, despre ură, despre simbolistica arborilor sacri (bradul, mesteacănul, stejarul, plupul și salcîmul), despre simbolistica animalelor sacre (lupul și ursul, cerbul, calul, cîinele, mielul și țapul), despre centru și provincie, despre balcanism. Omul balcanic și balcanismul sînt noțiuni prost percepute, cu trimiteri la un Fanar care nu…

Mai mult...
Cărţi

Căutarea principiului, comuniune, metafizică

Bogdan Mandache

Paul Gilbert crede că de la Aristotel încoace metafizica ar trebui să trateze teme demne de un principiu prim, dar dificil de unificat: cauza primă, substanța, Dumnezeu, fiindul ca fiind.

simplitatea-principiului-paul-gilbert

Paul Gilbert, iezuit, doctor în filosofie, este profesor de metafizică la Universitatea Gregoriană din Roma. Mai este lumea de astăzi interesată de metafizică? La prima vedere s-ar putea spune că o lume mai înclinată către superficial, către subiecte mai curînd frivole, nu mai are timp și apetență pentru metafizică. Dar e doar o supoziție, și încă una fundamental greșită de vreme ce mai apar cărți de metafizică, unele fiind traduse și în alte limbi. Paul Gilbert este autorul cîtorva cărți, dintre care amintim: La Simplicité du principe, Lessius, 1996; La Patience de l’etre. Metaphysique, Lessius, 1996; Sapere e sperare. Percorso di metafisica, Vita e Pensiero, 2003; Violence et compassion. Essai sur l’authenticité d’etre, Cerf, 2009. Debutul său editorial a constat în comentarii la Monologion și Proslogion, ale lui Anselm. Pentru cărțile sale a obținut premiul „Cardinal Mercier” al Universității din Louvain și premiul „Polydore De Paepe” al Academiei Regale din Belgia. A coordonat împreună cu Alin Tat volumul Gustul speranței.

Studii filosofice și teologice, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2009. Una dintre cărțile filosofului si teologului Paul Gilbert a apărut în traducere în  limba română: Simplitatea principiului, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, traducere din limba franceză de Marius Motogna și Manuela Kaufmann, colecția „Aletheia”, 2017, 292 p. Întrebat ce este omul, Paul Gilbert ne reamintește Psalmul 8 („Ce este omul că-Ți amintești de el? Micșoratu-l-ai pe dînsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.”)  Sigur, e o viziune optimistă a omului sigur pe sine, a omului plasat aproape de vîrful creației, dar mai există o viziune asupra omului, aceea care vede și fragilitatea ființei, fragilitate atît fizică cît și morală. Omul este un animal care se pretinde rațional, dar Paul Gilbert spune că această convingere este falsă, pentru că propriu omului este doar să fie nemulțumit și să spere, raționalitatea sa este…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Căutarea unității primordiale

Bogdan Mandache

Pistis Sophia aparține gnozei siro-egiptene ale cărei manuscrise copte se bazează pe scrieri grecești pierdute. De-a lungul vremii numeroși cercetători s-au aplecat cu acribie asupra manuscrisului copt, încercînd să-l plaseze cu exactitate în timp, să determine dacă aparține unei anumite școli gnostice

pistis-sophia-cartile-i-ii

Gnosticismul este un sistem de gîndire filosofică și religioasă care face din cunoașterea lumii divine și a obiectelor cerești singurul mijloc al mîntuirii. Rezervată inițiaților, gnoza (din grecescul gnosis – cunoaștere) le arată acestora secretul originii lor cerești și mijloacele prin care să revină la leagănul lor primordial. Încă de la începuturi, creștinismul a respins gnosticismul, apostolul Paul arătînd că totdeauna cunoașterea semețește, în vreme ce credința zidește, cerîndu-i lui Timotei să păzească comoara ce i s-a încredințat și să se țină departe de vorbele deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, denumiri sub care istoricii religiilor identifică trimiterile la gnosticism. Literatura gnostică originală în limba greacă s-a pierdut aproape în totalitate, dar ideile gnostice s-au păstrat în scrierile Părinților Bisericii care, respingînd ideile gnostice, ofereau extracte sau descrieri ale scrierilor gnostice. Scrisă la începutul secolului al III-lea, cartea lui Hipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor, este o sursă importantă pentru studierea ereziilor, a curentelor gnostice aflate la acea

vreme în plin avînt. Hipolit face ample trimiteri la școlile lui Saturnius în Antiohia, Basilide la Alexandria sau Valentin mai întîi la Roma, apoi în întreg Imperiul roman. Sub critica nemiloasă a lui Hipolit s-au aflat și iluștrii filosofi greci Tales, Empedocle, Heraclit, Socrate sau Platon pe ale căror concepții s-au fundamentat multe mișcări gnostice, acestora reproșîndu-le intenția de a concilia filosofia păgînă cu revelația creștină. Aceleași critici vor fi reluate de Clement Alexandrinul, Tertuluin, Origen sau de Sf. Augustin. Aminteam că scrierile în greacă s-au pierdut, în schimb s-au păstrat în coptă, multe provenind din situl de la Nag Hammadi. Una dintre scrierile gnostice copte celebre, al cărei manuscris se alfă la British Museum, este PistisSophia, ale cărei prime două carți au apărut și în limba română: Pistis Sophia, traducere și îngrijire ediție de Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a II-a, 2018, 288 p. Scrierile gnostice reprezintă genuri variate: unele sînt evanghelii apocrife, atribuite unor revelații…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Antroposofia – o hipersferă născîndă

Bogdan Mandache

Studiind opera lui Rudolf Steiner, Ioan Buduca vorbește despre o hipersferă născîndă, pe care nu o putem vizualiza, dar o putem gîndi: „o sferă care are toate punctele de pe suprafața sa exterioară simultan tangente la suprafața altei sfere. De neimaginat. Și totuși, un gînd matematic a conceput-o.”

ioan-buduca-Eseuri-de-antroposofie

Întotdeauna alături de cunoașterea rațională a crescut și filonul cunoașterii spirituale, unul ale cărui rezultate nu erau vizibile decît inițiaților, un curent privit totdeauna cu superioritate, ca unul frivol neaducător de spor în cunoaștere, ca fiind o rătăcire, o inutilitate. Este bine cunoscuta reacție a celor care nu pot depăși cadrul unui raționalism reductiv. Alții au văzut în cunoașterea spirituală, în esoterism, cheia de boltă a întregii cunoașteri, de aici un alt șir de rezerve față de o formă de gîndire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Natura umană nu a nesocotit vreodată cunoașterea intuitivă a unui altceva, subtil, nevăzut, insesizabil și multiform, care este Divinul. Dar această cunoaștere a înaintat prin serii de antinomii și complementarități: ciclic și linear, imaginal și material, mit și istorie, infinit și finitudine, natură și cultură, contemplație și acțiune. Secolul

al XX-lea a fost unul de o extremă bogăție în privința lucrărilor consacrate spiritualității, efect al unei vitalități și al unui entuziasm puțin cunoscute anterior, semne ale căutării unor soluții, al oferirii unor chei de înțelegere și interpretare. Specialiștii în istoria mentalităților se întreabă dacă secolul al XX-lea a fost unul care a trasat pietrele de hotar ale celei de a doua Renașteri, care ar fi o credință spirituală. Astăzi interesul pentru căutările spirituale răspund unor așteptări, unor neliniști. Pentru salvarea Sodomei ar fi fost nevoie de zece oameniu drepți; un filosof francez, Jean Biès, a scris în 1999 o carte despre inițiații secolului al XX-lea, oricîte eliminări a făcut, tot a trebuit să aleagă mai mulți! Dacă s-ar fi oprit la cifra zece, demersul său nu ar fi putut cuprinde diversitatea vocilor. Printre cei care au dat contur curentelor inițiatice în veacul trecut, Jean Biès amintește pe : Raymond Abellio, Nicolai Berdiaev, Martin Buber, Dalai-Lama, René Guénon, Carl Gustav Jung,…

Mai mult...
Cărţi

Gnoza, o problemă filosofică

Bogdan Mandache

Cartea lui Henri-Charles Puech este o pledoarie pentru înțelegerea gnozei ca un fenomen distinct al gîndirii filosofico-religioase, o atitudine religioasă întemeiată pe teoria sau experiența obținerii mîntuirii prin Cunoaștere.

despre-gnoza-si-gnosticism-2018

Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei

este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p. La un…

Mai mult...