Cărţi, Simboluri

Masonerie și companionaj

Bogdan Mandache

Textele reunite în acest volum vorbesc despre istoria masoneriei, despre rituri, despre idealurile masoneriei; René Guénon este tributar mai vechii teorii care vedea în masoneria modernă/speculativă o continuare a rozacrucianismului, gnosticismului, a ritualurilor corporațiilor Zidarilor, omițînd uneori alchimia din rîndul celor care au configurat doctrina masonică.

Rene Guenon Francmasonerie si companionaj

René Guénon (1866-1951) este un nume binecunoscut celor interesați de proiectul restaurării “Tradiției”, de înțelegerea crizei lumii moderne, celor care studiază ordinile tradiționale în lumea modernă. În România, multă vreme, René Guénon era un nume aproape necunoscut, excepție făcînd cîțiva admiratori și cunoscători ai scrierilor sale. După 1990 mai multe edituri s-au arătat preocupate de publicarea operei sale; au apărut aproape toate lucrările sale fundamentale: Simboluri ale științei sacre, Criza lumii moderne, Domnia cantității și semnele vremurilor (la editura Humanitas), Ezoterismul lui Dante, Simbolismul crucii (la editura Aion), Autoritate spirituală și putere temporală, Scurtă privire asupra inițierii, Inițiere și realizare spirituală, Omul și devenirea sa după Vedanta, Ezotersimul creștin, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Metafizica și Cosmologie orientală, Demiurgul și alte studii tradiționale, Stările multiple aleFiinței, Marea Triadă (la editura Herald). Simpla lectură a titlurilor cărților sale lasă să se vadă că René Guénon a fost cu adevărat un purtător de cuvînt al Tradiției, a fost un autor care

nu a propus o metafizică dogmatică și închisă, ci a chemat la o deșteptare spirituală, la o reînnoire în care Tradiția să ocupe locul cuvenit, cel care invită la conversia privirii și la transformarea interioară. “A dorit să fie, pentru timpul nostru, unul dintre interpreții Tradiției primordiale și universale. Alegerile sale metafizice și demersul gîndirii sale simbolice au avut mai întîi o audiență limitată la cîteva grupuri dar ele au deșteptat după moartea sa, survenită la Cairo, un interes care crește neîncetat”, scrie Jean-Pierre Laurant, în Dictionnnaire de la franc-maçonnerie. Despre ecourile gîndirii guenoniene dă seamă și această întîmplare; în urmă cu 15 ani, revista “Connaissance des religions” și-a suspendat apariția; a fost preluată de editura pariziană Dervy, iar primul număr din noua serie a fost “René Guénon. L’Eveilleur, 1886-1951. Amintim cîțiva din autorii studiilor publicate în acel număr: Henri Montaigu, Jean Biès, Françoise Bonardel, Jean Borella, Pierre Feuga, Patrick Geay, Roger Parisot. Una dintre lucrările lui Rene Guenon deseori…

Mai mult...
Cărţi

Numărul de aur

Bogdan Mandache

Cartea lui Matila C. Ghyka este o privire plină de iubire asupra confreriei și doctrinei pitagoreice, o privire plină de încrederea că resurecția integrală a pitagorismului ca sinteză filosofică și religioasă ar fi posibilă.

matila-c-ghyka-numarul-de-aur

Una din legendele amintite de Herakleides Ponticul afirma că Pitagora ar fi fost de obîrșie un Aithalid și era socotit fiul lui Hermes, care i-ar fi spus să-și aleagă orice, în afară de nemurire. Pitagora a cerut ca pe timpul vieții și după ce s-ar fi săvîrșit să poată păstra memoria celor întîmplate. Același Herakleides povestește despre o discuție între Pitagora și Leon din Fliolante, în care Pitagora a făcut distincția între înțelept și filosof, iubitorul de înțelepciune. Fără să fi lăsat scrieri, ceea ce se știe despre doctrina pitagoreică datorîndu-se unor mărturii aparținînd doxografilor, comentatorilor și filosofilor antici fascinați de strălucitoarea personalitate a unui reformator religios, taumaturg, matematician, filosof atent la muzica sferelor și la armonia cetății, Pitagora rămîne cel în care Hegel vedea “primul maestru universal”. Contemporanii lui Pitagora vorbeau cu admirație de congregația religioasă, homakoeion, comunitatea de viață austeră și spirit aristocratic, care va influența filosofii de la Platon pînă la Nietzsche; comunitatea sa număra în jur

de șase sute de membri a căror menire era să cultive meditația, cumpătarea, păstrarea secretului, idealul cunoașterii demonstrative, situîndu-se la încrucișarea unui joc al opozițiilor între esoteric și exoteric, sacru și profan, laic și religios, loc vizibil și loc inteligibil. Toate acestea sînt temeiuri ca filosofia pitagoreică să-și păstreze neștirbită atracția, unul dintre cei care au studiat filosofia lui Pitagora fiind gînditorul român Matila C. Ghyka, născut la Iași, la 13 septembrie 1881, descendent al domnitorului Moldovei, Grigore al V-lea Ghyka. Matila C. Ghyka era convins că “pe falnicul trunchi lăsat de Maestrul din Samos au crescut ramuri puternice formînd un fel de nobil evantai, asemănător frunzei de palmier” și a surprins aventura intelectuală a “legii numărului” într-o carte recent tradusă integral în limba română: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, scrisoare către autor de la Paul Valéry, prefața de Basarab Nicolescu, traducere din limba franceză de Adrian Pătrușcă, București, Editura Nemira, colecția “Porta Magica”,…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri

Metafizica și lecția trăită

Bogdan Mandache

Temeinic documentată, scrisă cu talent și pasiune, cartea Nicoletei Dabija este și o pledoarie pentru o cale nouă deschisă metafizicii, în care “confesiunea se poate constitui ca prelungire a metafizicii”.

Nicoleta-Dabija-Intimitatea spiritului-Metafizica-în-timpul-confesiunii

La începutul veacului al XX-lea numeroși intelectuali au manifestat un interes crescut pentru problema sincerității. Ce i-a determinat să reflecteze asupra acestei noțiuni? O noțiune apărută în secolul al XIII-lea, avînd origini latine, însemnînd transparență, autenticitate, puritate, franchețe, adevăr. În vremurile noastre, noțiunea de sinceritate capătă deschidere către problematica subiectului, întrucît doar subiectul conștient de el însuși și ascultînd propria interioritate este capabil să facă o alegere, între a fi sincer sau nu. Înțelegem astfel mai bine de ce noțiunea de sinceritate revine în actualitate în secolul al XX-lea, într-o epocă în care omului și subiectivității le sînt acordate locurile cuvenite în ansamblul efortului de gîndire. Sub semnul sinceritații, al autenticității ar trebui să stea orice mărturisire a unei persoane care-și așază discursul în temeiul bunei-credințe și nu caută să-și înșele interlocutorul sau cititorul; în vechime prima dovada a adecvării discursului la adevăr/aletheia o întîlnim în dialogurile lui Platon, model al adevărului Ideilor și al sincerității gîndurilor. Metafizica secolului al

XX-lea poate fi privită și din perspectiva confesiunii, a sincerității gîndului care exprimă experiențele omenești ultime, cum ar fi iubirea, moartea, singurătatea, credința? Acestei întrebări îi caută răspuns Nicoleta Dabija în cartea sa Intimitatea spiritului. Metafizica în timpul confesiunii, București, Editura Eikon, colecția “Universitas”, 2015. După propria mărturisire, Nicoleta Dabija încearcă să valideze relația dintre metafizică și confesiune: “Spiritul metafizic prin excelență este acela care nu poate lua realitatea așa cum este, care pune gîndirea să se gîndească pe sine, care, încercat de neliniști, caută o poziție mai bună de acordare la lume și la propria-i trăire. Această poziție este descoperită în chip subiectiv și în solitudine, printr-o experiență vie a metafizicii.” Pentru a înțelege rolul confesiunii, a mărturiei filosofice, Nicoleta Dabija supune atenției condiția eului și tipurile de confesiune; o face folosind modelele clasice ale confesiunii făcute de filosofi, confesiuni ale eului generic (Rene Descartes), ale eului care se iubește pe sine (Jean-Jacques Rousseau), ale eului ca voință de…

Mai mult...
Cărţi

Pisica

Bogdan Mandache

Marie-Louise von Franz vede dincolo de urzeala poveștii simboluri ale psihologiei individuale și colective, compensări ale dezechilibrelor, eterne căutări, aspirații și întrupări în care se împletesc animus și anima. Este cunoscută vitalitatea pisicii, capacitatea sa de supraviețuire, dorința ei de independență

marie-louise-von-franz-pisica

În România, scrierile lui C.G. Jung au pătruns relativ tîrziu, traducerea operei psihologului elvețian făcîndu-se temeinic abia din anul 2003, la editura Trei, la care apar Opere complete, unde avea să apară în 2011 și, de acum, celebra lucrare Cartea Roșie. În același timp, au început să fie  traduse cărți ale discipolilor sau continuatorilor lui C.G. Jung, în acest fel ajungînd să fie cunoscute cititorilor români numele și lucrările unor autori precum Etienne Perrot, Aniela Jaffe, Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Jolande Jacobi, Edward F. Edinger. Considerată cel mai important continuator al lui C.G. Jung, fondatoare a Institutului C.G. Jung din Zurich, autoare care abordează subiecte și probleme ce țin de alchimie, vise, basme, mitologii, psihoterapie, Marie-Louise von Franz este deja un nume binecunoscut cititorilor români. I-au fost traduse mai multe cărți care au apărut la editura Herald (Dimensiuni arhetipale ale psihicului; Psihic si materie) și la editura Nemira (Visele și moartea; Problema Puer Aeternus). Cu puțin timp în urmă

a apărut o nouă traducere din Marie-Louise von Franz: Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Sanda Roșescu, colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 136 p. Cartea lui Marie-Louise von Franz despre motive arhetipale, despre contrarii gravitează în jurul unui basm românesc, Pisica, redat în întregime după culegerea Die Marchen der Weltliteratur. Un împărat bogat era nefericit pentru că nu avea copii; îi construiește soției o corabie, o trimite în lume, avertizînd-o să nu se întoarcă dacă nu rămîne însărcinată. Împărăteasa rămîne însărcinată, dar asupra fetei nenăscute cade blestemul ca la adolescență să se transforme în pisică și să rămînă în trupul pisicii pînă cînd un fiu de împărat îi va tăia capul. Povestea își urmează cursul, fiul cel mic al unui alt împărat pornit în lume să caute o pînză fină de in, ajunge la împărăteasa pisicilor care îi împlinește ruga, dar îi cere fiului de împărat să-i taie capul, astfel…

Mai mult...
Cărţi

Oswald Wirth și misterele artei regale

Bogdan Mandache

Cartea lui Oswald Wirth pledează pentru revenirea la studiile simbolice și tradiționale, pentru redescoperirea ințierii și a vieții interioare, pentru reîntoarcerea masoneriei în temple.

oswald-wirth-misterele_artei_regale

Editura Herald este constantă în preocupările sale de a deschide cititorilor orizontul lecturii către teritorii altădată ascunse privirii și înțelegerii. Din această dorință s-au născut și s-au îmbogățit colecțiile “Manuscris”, “Quinta essentia”, “Cărți fundamentale”, “Philosophia perennis”, “Cultură și civilizație”. De curînd acestora li s-a adăugat noua colecție “Arta regală”, din care au apărut primele două titluri. Unul dintre ele este Oswald Wirth, Misterele Artei Regale, Ritualul adeptului, cuvînt înainte: Vasile Zecheru, traducere din limba franceză: Vlad Sauciuc. Oswald Wirth (1860-1943) este un cunoscut autor de literatură masonică, scrierile sale fiind sursa reînnoirii studiilor simbolice și tradiționale în Marea Lojă a Franței. Dintre cărțile sale amintim: Le Tarot des imagiers du Moyen Age; Le Symbolisme astrologique; Le symbolisme hermétique dans ses rapports avec l’alchimie et la franc-maçonnerie; La Franc-maconnerie rendue intelligible à ses adeptes, traducere în limba română, Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Editura Rao, 2005; Les mystères de l’Art Royal, rituel de l’Adepte. A fost și un asiduu publicist, articolele

sale apărînd în revistele “L’Accacia”, “La lumiere maconnique” și, mai ales, “Le Symbolisme”, revistă creată de Oswald Wirth în 1912 și proclamată “organ al mișcării universale de regenerare inițiatică a francmasoneriei”. Inițiat în anul 1884, în loja La Bienfaisance Châlonnaise a Marelui Orient, Oswald Wirth s-a apropiat de cercurile frecventate de Stanislas de Guaita, Paul Adam, Peladan și Papus, apoi la inițiativa lui Ferdinand Baudel s-a înscris într-o lojă a Marii Loji Simbolice Scoțiene, pentru ca mai tîrziu să participe la crearea Marii Loji a Franței, căreia i-a rămas fidel pînă la capătul vieții. Fervent spiritualist, Oswald Wirth a fost modelul pe care l-a folosit scriitorul Jules Romains pentru personajul Lengnau din Oameni de bunăvoință. Oswald Wirth este perceput ca un aparator al masoneriei spiritualiste, dar și al unei masonerii progresiste, termen ușor confuz pentru un ordin care cultivă, prețuiește și se întemeiază pe Tradiție, lucru de altfel sesizat și de Wirth care s-a detașat de atitudinile politice ale obedienței…

Mai mult...
Cărţi

Jakin

Bogdan Mandache

Dincolo de disputele asupra prezenței la un grad sau altul, Jakin este pentru toți masonii un cuvînt sacru, un cuvînt al gradului sau cuvînt de recunoaștere, este cuvîntul care reamintește că masoneria înseamnă transmitere a Tradiției, perenitate a mitului, stabilitate a ritului, ca fundamente ale construcției interioare a omului.

jean-solis-tout-sour-jakin

Stîlpul din partea dreaptă a pridvorului templului lui Solomon s-a numit Jakin, în vreme ce stîlpul din partea stîngă s-a numuit Boaz, consemnează Cartea a treia a regilor. La scurt timp după apariția opuscului Boaz, Jean Solis revine cu un nou volum: Tout sur Jakin. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2016, 64 p. Ritualurile masoneriei speculative diferă atît în ceea ce privește așezarea celor doi stîlpi în templu, cît și în privința prezenței lor fie în gradul de ucenic, fie în cel de calfă (companion). Astfel, coloana Jakin apare în primul grad, cel de ucenic, în Ritul francez, cu semnificația “să consolideze”, în Ritul scoțian rectificat, “Dumnezeu m-a creat”, dar apare în cel de-al doilea grad în Ritul Emulation, în Ritul scoțian standard, în Ritul York, și în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în care coloana Jakin se află în partea dreaptă, conform textului biblic,

avînd semnificația “va stabili”. În Manuscrisul Dumfries, de la 1710, întîlnim următoarea explicație: “Solomon le-a atribuit două nume remarcabile: pe cea din dreapta, anumit-o Jakhin, adică «în ea există forță». Denumirile arată nu numai prin calitatea materiei, ci și prin numele acestor două coloane, cu ce fermitate alesul la inițiere se prezintă în fața lui Dumnezeu.” Oswald Wirth spunea că nu au existat dispute în privința sexului simbolic al coloanelor; pe cea dintîi, Jakin, inițiala numelui (iod) o caracterizează drept masculină, pe cea de a doua, inițiala numelui (beth) o caracterizează tipic feminină. În ciuda precizărilor biblice, există controverse în privința poziționării celor două coloane, mai cu seamă că în multe loji / temple masonice ele sînt în interior; Jules Boucher scria pe urmele lui Oswald Wirth că disputa se rezolvă simplu prin poziționarea celor doi supraveghetori, insistînd pe așezarea coloanelor în exteriorul templului, ca pietre de hotar ale lumii create. (mai mult…)

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi

Calea transformării

Bogdan Mandache

Cartea lui Etienne Perrot este o invitație adresată omului contemporan, afundat în conformisme și prea multe prejudecăți despre ineluctabilul progres, de a urma calea transformării, acolo unde se împletesc în chip miraculos conținuturile inconștientului, simbolismul oniric și alchimia medievală.

etienne-perrot-calea-transformarii

Pînă de curînd numele lui Etienne Perrot era cunoscut doar unui cerc restrîns de cunoscători ai literaturii consacrate alchimiei sau visului. Apariția colecției “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, la Editura Nemira, a însemnat deschiderea interesului către scrierile autorilor care au ales să continue cercetările în nota deschiderilor aduse în psihologia analitică de C.G. Jung. Așa au ajuns citiți și cunoscuți Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Edward F. Edinger, Etienne Perrot. Acesta din urmă este la a treia apariție în colecția “Philemon”; De la Dumnezeu la zei este cartea unui spirit neliniștit care, sub forma unei confesiuni ne face părtași la căutările din lăuntrul său, în vreme ce Visele și viața este despre vis ca expresie a naturii interioare, visul fiind peregrinatio, căutare, amestec de divin și demoniac, sacru și profan. Recent a aparut o nouă traducere din cărțile lui Etienne Perrot: Calea transformării după C.G. Jung și alchimie, București, Editura Nemira, colecția “Philemon”, traducere din limba franceză de Doru Mareș,

studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 412 p. Opera lui C.G. Jung și-a făcut greu loc în Franța, “demolarea fortăreței carteziene” s-a făcut anevoios, mult timp spiritul francez fiind identificat cu cartezianismul; apoi mai fusese și furia iluministă care aruncase anatemna asupra alchimiei și esoterismului. Astăzi pare ușor straniu că în Franța anilor ’70 ai secolului al XX-lea numele lui C.G. Jung nu era privit cu simpatie, era privit cu scepticism; să nu ne mirăm, era aceeași Franță în care universitarul Pierre Riffard a fost refuzat succesiv de șapte conducători de doctorat; a susținut teza, L’Idée de l’ésoterisme, într-un tîrziu, sub coordonarea lui Jean Deprun. Noile concepții, marile schimbări în ordinea spiritului sînt acceptate greu. Problema omului și a destinului său nu era una facilă, rezolvată o dată pentru totdeauna de psihologia academică sau de cea strict medicală, ambele împotmolite în formule seci, desprinse de viață, în vreme ce fiecare subiect/pacient are o viață trăită în concretețea faptelor, gîndurilor, bucuriilor…

Mai mult...
Cărţi

Rumi: poet, mistic, filosof

Bogdan Mandache

În poemul lui Rumi se găsește ascunsă o învățătură mistică extrem de profundă, o doctrină teologică sublimă, încît s-a putut spune că “Mathnawî spiritual al lui Rumi este un Coran în limba persană.”

rumi-oceanul-sufletului-2018

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi, poet adus în atenția cititorilor români prin volumul Oceanul sufletului, București, Editura Herald, colecția “Înțelepciunea inimii”, traducere din limba persana și note de Otto Starck, studiu introductiv de Teodoru Ghiondea, 208 p. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exteriore și parcursese gradele spirituale ale

ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său. Dar el nu ar fi fost decît un maestru spiritual în cea mai pură tradiție a sufismului clasic, un nume printre atîtea altele în înmulțirea exagerată a școlilor mistice care au marcat vîrsta de aur a sufismului, fără un eveniment major care a bulversat universul său interior. Întîlnirea cu Shams al-din din Tabriz avea să ilumineze creația poetică a lui Jalal. Cînd a ajuns la Konya, în 1244, dervișul itinerant era în căutarea unui companion spiritual capabil să-i înțeleagă vorbele. Shams nu aparținea nici unui ordin sufi constituit. Întîlnirea celor doi a fost fulgerătoare, așa cum apare în toate relatările contemporanilor, care au mai reținut că întîlnirea celor doi a însemnat pentru Jalal deschiderea către o nouă dimensiune, cea a trecerii de la gîndirea exoterică la o experiență esoterică, iar aceasta avea să producă…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

BOAZ

Bogdan Mandache

Pentru Jean Solis “Boaz, mai mult decît un cuvînt de recunoaștere anodin, este o entitate care conține întreg fermentul căutării pe care o face un mason.”

tout sur boaz

“Și a așezat stîlpii la pridvorul templului, punînd un stîlp în partea din dreapta și dîndu-i numele Iachin; și pe celălalt stîlp în partea stîngă, dîndu-i numele Booz”, Cartea a treia a regilor 7, 21. Dincolo de multiplele ritualuri, de schimbări, de variante de traduceri, referința la coloana Boaz rămîne fundamentală în masonerie, o lume care invocă tradiția, dar face adăugiri și revizuiri peste ceea ce au lăsat “părinții fondatori”, și peste care nimeni, niciodată nu ar fi trebuit să mai adauge ceva. Dar o lume cu vagi și de multe ori nejustificate pretenții tradiționaliste își “îngăduie” să menționeze coloana Boaz fie în gradul de ucenic, fie în cel de companion/calfă. Cunoscut pentru cărțile sale despre masonerie (Tous les rituels de la Grande

Loge d’Ecosse; Les 15 sujets qui fâchent les francs-maçons; Les références bibliques dans la franc-maçonnerie), Jean Solis propune cititorilor o nouă carte: Tout sur Boaz. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, colecția Franc-maçonnerie, 60 p. Jean Solis amintește paragrafele din ritualuri unde este menționată coloana Boaz și pronunția silabisită simbol al reîntîlnirii într-un secret comun, simbol al regăsirii fraților răspîndiți în lume, al regăsirii celor ce respectă aceleași valori. Jean Solis afirmă că Biblia este dincolo de orice contestare “baza mitologică esențială și inseparabilă a masoneriei” (afirmație contestată probabil de unele obediențe!) și subliniază că Boaz este menționat și în alte cărți din Vechiul Tesatament, în Cartea Rut, în Cronici, dar și în Noul Testament (mai mult…)

Mai mult...
Cărţi

… Eternitatea în ora trecătoare

Bogdan Mandache

“Teoria mulțimilor a lui Georg Cantor a deschis o poartă. A fost o realizare extraordinară, dar periculoasă, întrucît teoria mulțimilor s-a apropiat cu studiul său de infinitul posibil”, afirma Brian Clegg.

brian-clegg-scurta-istorie-a-infinitului

Cu aproape patru decenii în urmă, Paul Ricoeur coordona un volum grupînd mai multe studii despre timp semnate de filosofi, istorici, teologi, sociologi, printre autori numărîndu-se Hans-Georg Gadamer, Abel Jeanniere, Ted Honderich, Louis Gardet, Arnold J. Toynbee. În introducerea la volum Paul Ricoeur se întreba cum era posibil ca în aceeași lucrare să se confrunte opiniile contrare ale filosofului analitic, atent să reducă discursul nostru despre timp al un minimum conceptual, și cel al gînditorului meditativ preocupat să înalțe experiența timpului la un maximum spiritual. Cum este posibil ca vorbind despre timp, unul să spună cît mai puțin, iar altul cît mai mult? Filosoful analitic și filosoful meditativ nu se contrazic, mai curînd nu se întîlnesc; unul este preocupat să vorbească despre timp, celălalt despre “experiența profundă” a timpului, unul urmărește economia conceptuală, celălalt intensitatea spirituală. Unul dintre misterele cele mai insondabile pentru omul care încearcă să înțeleagă propria existență este cel al naturii timpului. Timpul, dincolo de obiectivitatea (?)

măsurării sale, dincolo de subiectivitatea trăirii interioare, este una din pecețile infinitului, un subiect captivant și deopotrivă nebulos. Sigur, timpul este una din pecețile infinitului; alături de el sînt spațiul, dar și succesiunile numerice, subiecte care au preocupat din cele mai vechi timpuri astronomi, filosofi, matematicieni, teologi în încercarea de a surprinde trăsăturile caracteristice ale infinitului. Ce este infinitul? O întrebare căreia îi caută răspuns Brian Clegg într-o carte recent tradusă în limba româna: Scurtă istorie a infinitului, București, Editura Nemira, colecția “Anticipația”, traducere din limba engleză Vlad Lupescu, 2016, 264 p. Fie că a privit bolta înstelată, fie că a gîndit la șirurile de numere, din străvechi timpuri omul a fost preocupat de ideea de infinit. Pitagora, Platon, Aristotel sînt cîțiva dintre iluștrii filosofi greci interesați de cercetarea infinitului; pitagoreicii socoteau că “ce este dincolo de cer” este infinit, în vreme ce Platon credea că infinitul poate încăpea în univers; Aristotel era convins de infinitatea timpului, de existența infinitului,…

Mai mult...