Cărţi

Dincolo de arhitectură

Bogdan Mandache

Francis Delacourt și Dominique Goulay reușesc într-un demers dinamic și inventiv, susținut iconografic, să ofere chei de lectură, de înțelegere a unor detalii și conexiuni care scapă primei priviri, știindu-se că imaginarul medieval populat de oameni, animale, monștri este unul al metamorfozelor, al ambivalenței, al polisemiei.

francis-delacour-dominique-goulay-Le-portai-nord-de-la-cathédrale-de-Rouen

Evul Mediu a încetat să mai fie perceput ca un ev întunecat, a încetat să mai fie păgubos contrapus luminoasei Renașteri, a început să fie privit în profunzimea concepțiilor sale teologice, filosofice și artistice; trecuseră secole în care sensul profund al operelor sale fusese uitat, ocultat, rămînînd la suprafață doar legendele. Una dintre primele cărți care a redat Evului Mediu universul mental, credințele, concepția asupra lumii este deja clasică și este datorată lui Emile Mâle: L’Art religieux du XIII siecle en France. Etude sur l’iconographie du Moyen Âge et sur ses sources d’inspiration, apărută în 1898, lucrare premiată de Academia Franceză. Emile Mâle arăta în cartea sa că Evul Mediu a conceput arta ca pe o adevărată învățătură, ca pe o scriitură sacră al cărei alfabet era știut de toți artiștii care nu-și permiteau fantezii individuale, Evul Mediu avînd pasiunea ordinii, organizînd arta așa cum o făcea cu dogma, cunoașterea și societatea: “Arta secolului al XIII-lea are un caracter cu

adevărat ecumenic: era la fel de universală ca și învățătura creștină. Ne-am convins că la Burgos, la Toledo, la Siena, la Orvieto, la Bamberg, la Fribourg, la Cantorbery, marile subiecte unde se simte bine arta Evului Mediu sînt concepute ca la Paris sau la Reims. Dar am dobîndit certitudinea că, nicăieri, gîndirea creștină nu a fost exprimată cu atîta amploare și bogăție ca în Franța. Nu există în întreaga Europă un ansamblu de opere dogmatice comparabil cu cel pe care îl prezintă catedrala din Chartres. În Franța doctrina Evului Mediu a găsit forma sa perfectă. Franța secolului al XIII-lea a fost conștiința creștinătății. Cînd cunoști Chartres, Amiens, Paris, Reims, Laon, Bourges, Le Mans, Sens, Auxerre, Troyes, Tours, Rouen, Lyon, Poitiers, Clermont mai sînt puține lucruri de învățat din catedrale străine.” Secolul al XIII-lea a fost unul al marilor enciclopedii: Toma d’Aquino cuprindea în opera sa de referință, Summa theologiae, întreaga doctrină creștină, Jacques de Voragine reunea într-un corpus, Legendaaurea, legendele…

Mai mult...
Cărţi

Spovedania lui Tolstoi despre deșertăciunea și sensul vieții

Bogdan Mandache

Căutările lui Tolstoi dau seamă de criza spirituală care marca viața sa căreia nu-i găsea un sens (“De ce trăiesc, ce se va alege de viața mea?”). Răspunsul l-a găsit în credință, în credința celor mulți, dincolo de orice speculație și de încercarea de așezare a credinței în tipare raționale. Spovedania este expresia artistică a sfîșierii individului în fața contradicțiilor vieții și ale credinței.

autobiografie_tolstoi_spovedanie

Opera lui Tolstoi a fost supusă, încă din timpul vieții scriitorului, unui exercițiu critic mergînd de la a i se reproșa îngustimea și slăbiciunea gîndirii reflexive pînă la o venerație necondiționată, ambele viziuni, reductive, fiind lipsite de obiectivitatea necesară actului critic. Într-o lucrare publicată în 1944, Filosofia lui Tolstoi, Vasile Harea susține că “negarea aptitudinilor lui Tolstoi pentru gîndirea abstractă nu e convingătoare. Sînt scriitori cu atitudini critice față de Tolstoi, care, totuși îi recunosc o puternică inteligență în domeniul gîndirii abstracte.” Autorul român caută să tempereze afirmațiile tranșante și deloc măgulitoare ale lui Nikolai Berdiaev la adresa lui Tolstoi, gînditorul rus fiind un admirator necondiționat al lui Dostoievski: “Este frapantă opoziția dintre Dostoievski și Tolstoi. Dostoievski este vestitorul revoluției spiritului care va avea loc, el e într-o dinamică de foc, într-o comunicare cu viitorul. În același timp el este un om al locului, a prețuit legătura cu tradițiile, a păstrat cele sfinte, a recunoscut Biserica și statul istoric. Tolstoi

nu a fost niciodată un revoluționar al spiritului, el e un artist static, al existenței stagnante, în relație cu trecutul, nu cu viitorul, neavînd nimic de prooroc.” În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri la Presses Universitaires de France, între 1990-1998, este analizată și una din scrierile lui Tolstoi; nu un roman, ci meditația sa despre credință. Cunoscut pentru capodoperele sale Anna Karenina, Război și pace, Învierea, Sonata Kreutzer, Cadavrul viu, Lev Nicolaevici Tolstoi este și autorul unei tulburătoare meditații asupra rosturilor existenței vieții: Spovedanie, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere din limba rusă și îngrijire ediție: Anca Irina Ionescu, 2016, 160 p. Spovedania lui Tolstoi începe sincer și abrupt, ca o adevărată mărturisire a necredinței sale: “Am fost botezat și crescut în credința creștină pravoslavnică. Mi-a fost propovăduită încă din copilărie și pe tot parcursul adolescenței și al tinereții mele. Dar la vîrsta de optsprezece ani, cînd am părăsit universitatea, după anul al doilea de studii,…

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi

Iov, Blake, Jung

Bogdan Mandache

Printre toate cărțile Bibliei, fără îndoială Cartea lui Iov este cea care a explorat cel mai curajos misterul suferinței și întrebărilor pe care aceasta le pune omului și divinității. Adevărată răscruce unde converg tradițiile sapiențiale, profetice și psalmice ale Israelului, Cartea lui Iov este un text de neocolit pentru înțelegerea suferinței

edward-f-edinger-intalnire-cu-sine

Cartea lui Iov nu este numai tulburătoarea povestire a dramei lui Iov, este o carte care aparține patrimoniului spiritual al umanității, abordînd frontal probleme majore pentru care înțelepciunea tradițională nu oferă decît răspunsuri parțiale sau insuficiente: misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. William Blake a fost un strălucit gravor, poet și vizionar romantic. Puțin apreciat ca poet în timpul vieții, astăzi opera poetică a lui Blake este văzută ca definitorie pentru epoca romantică și este suficient să amintim volumele Milton, Ierusalim, Vala sau cei patru Zoa sau Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței. Sub îndrumarea mesagerilor din Rai, William Blake scria: "Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisipȘi-ntregul Paradis locuind o floare,Strînge-n palma mîinii Infinitul fără chipȘi Eternitatea în ora trecătoare." Opera sa de grafician este la fel de tulburătoare și stau mărturie ilustrațiile la Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței,

la Divina Comedie, la Iersusalim, la Milton sau la Cartea lui Iov. Carl Gustav Jung este una dintre personalitățile care au marcat veacul al XX-lea, cărțile sale continuînd să exercite o atracție pe care doar geniile o pot imprima scrierilor și concepțiilor lor, autor al unei opere impresionante din care în rîndurile ce urmează vom reține scrierea Răspuns lui Iov. Așadar Iov, Blake și Jung orchestrați cu măiestrie de Edward F. Edinger, analist jungian american, cunoscut cititorilor români pentru cartea Ego și arhetip. Revine acum cu o nouă carte Întâlnire cu Sinele. Un comentariu jungian la Ilustrații la Cartea lui Iov de William Blake, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Șoimaru, colecția “Philemon”, coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2016, 80 p. Edward F. Edinger prezintă succint cele 21 de gravuri publicate de William Blake în 1825, gravuri care ilustrează spectaculos Cartea lui Iov, care, după afirmația lui Jung “joacă doar rolul de paradigmă pentru modul unei trăiri religioase care are…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Despre inițiere

Bogdan Mandache

“Maria și misterul său se inscriu în filiația unei realități metafizice și inițiatice în afara timpului”, scrie Lucie Leforestier, amintind cititorilor opinia lui Jean Hani, potrivit căreia numele în ebraică este Mariam, un nume divin care desemnează actul creator.

lucie-leforestier-L'initiation-des-femmes-de-l'Antiquité-à-la-franc-maçonnerie

Despre inițiere se discută mult, iar termenul folosit în exces riscă să-și piardă înțelesurile prime. Pe de altă parte, sînt instituții care pretind un gen de monopol asupra inițierii, deși nimic în evoluția umanității nu conferă exclusivitate asupra esoterismului sau inițierii unui grup anume, fie el alcătuit și din presupuse…elite! Sigur, această opinie intră într-o ușoară contradicție cu ceea ce scrie René Guénon, de a cărui opinie ține seamă oricine scrie despre inițiere. Iată cum definește esoterologul francez inițierea și cum poate fi ea făptuită: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmiterea unei influențe spirituale, transmisiune care nu se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație.” În lumea apuseană organizații inițiatice care puteau revendica o filiație tradițională autentică erau Companionanjul și Masoneria, “adică forme inițiatice bazate în mod esențial pe exercitarea unei meserii, cel puțin la origine”, susține același

autor. Dar René Guénon arată că în vreme ce în Companionaj legătura cu meseria s-a păstrat, în Masonerie ea a dispărut, subzistînd doar sub forma ritualurilor primelor trei grade unde sînt evidente trimiteri la construcție și simbolismul uneltelor, sau la legenda cu profundă încărcătură morală a uciderii maestrului Hiram, cel care coordona lucrările pe șantierul Templului lui Solomon; “dacă legătura ar ajunge să fie eliminată, aceasta n-ar mai fi inițierea masonică, ci cu totul altceva”, notează René Guénon. Paul Naudon definea inițierea ca o ascensiune către conștiința adevărurilor primordiale, către Cunoașterea Absolutului. Această deschidere de perspectivă poate duce discuția și către inițierea care se adresează femeilor, știut fiind că Părintele fondator al masoneriei, James Anderson, excludea femeile de la inițierea masonică, dar aceasta “nu înseamnă nicidecum că acestea sînt inapte pentru orice inițiere”, avea să scrie două veacuri mai tîrziu René Guénon. Despre inițierea feminină scrie și Lucie Leforestier în cartea recent aparută L’Initiation des femmes de l’Antiquité à la…

Mai mult...
Cărţi

Despre ignoranță

Bogdan Mandache

Pentru Petrarca determinantă era cunoașterea credinței, cea mai fericită, înaltă și sigură dintre toate științele. Căutarea adevărului și recunoașterea neputinței de a cunoaște totul, recunoașterea propriei ignoranțe sînt pildele cărții polemice a lui Petrarca

francesco-petrarca-despre-ignoranț-a-sa-și-a-multora

Francesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere și I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea și îi deplînge moartea: "M-a țintuit în dor și chin Iubireaani douăzeci și unu și mă ținede încă zece-n lacrimi și suspine,de cînd madonei i s-a stins privirea." Petrarca este însă și autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae). Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecție în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranță: a sa și a multora; ediție bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu

introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecția “Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iași, 2016, 240 p. Scrierile lui Petrarca au influențat dezvoltarea unei noi concepții despre viață, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înțelepciunii opus formalismului steril al scolasticii și naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeților și filosofilor clasici  și experiența unui creștinism trăit dramatic, așa cum a fost cazul sfîntului Augustin. Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani “o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranță; “ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranța omenească, și mai cu seamă a mea”. De ce acest “taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranță adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini și Guido di Bagnolo), toți adepți ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înțelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiții,…

Mai mult...
Cărţi

Saturn şi melancolicii săi

Bogdan Mandache

Cartea lui Robert Burton nu este nicicum o istorioară romanţioasă în care melancolicul luminat la început de soarele negru („Melancolianegrul ei Soare şi-l anină”, Gerard de Nerval) îşi găseşte speranţele împlinite zburdînd pe cîmpiile elizee.

robert-burton-anatomia_melancoliei

Însingurat, trist, vlăguit, nesigur, trîndav, deznădăjduit, dezgustat de aproape orice, într-o permanentă atonie spirituală, cufundat în propriile gînduri, privitor neputincios. Sînt doar cîteva dintre faţetele care configurează trăsăturile definitorii ale melancolicului, ale celui care se regăseşte plastic în gravura Melancolia a lui Durer, iar poetic în Spleen-ul lui Baudelaire: “Şi lungi şi nesfîrşite convoaie mortuareÎncet şi fără muzici prin suflet trec mereu;Speranţa-nvinsă plînge; şi, rea, dominatoare,Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.”. Scriitori şi filosofi din vechime au lăsat nu numai strălucite descrieri ale stărilor melancolice, dar au căutat să ofere şi îndreptările care să-i readucă pe melancolici mai aproape de semenii care priveau lumea cu mai multă seninătate. În primele secole de creştinism, Evagrie Ponticul stabilise o listă de opt păcate care-i încercau pe călugării aşezaţi în pustie; printre ele tristeţea şi demonul acediei. Tristeţea apărea din pricina neîmplinirii dorinţelor sau a mîniei; demonul acediei era demonul de amiază, cel care toropea sufletul călugărului, ţintuindu-l cu ochii pe

ferestre, împingîndu-l afară din chilie, făcîndu-l să tînjească după alte locuri. Deşi în listă vor rămîne şapte păcate, fără acedia, aceasta va continua să fie văzută ca amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trîndăvie; dacă nu mai era în listă nu înseamna că nu dădea tîrcoale călugărilor … La începutul secolului al XVII-lea, un învăţat englez, Robert Burton, publică o lucrare monumentală care va dăinui: The Anatomy of Melancholy. De curînd a apărut şi în limba română: Anatomia melancoliei. Pagini alese, Bucureşti, Editura Herald, traducere din engleză, note şi îngrijire ediţie: Iustina Cojocaru, 2016, 352 p. Anatomia: ştiinţă care se ocupă cu studiul structurilor organismelor vii şi al relaţiilor dintre diferite organe. În afara manualelor de liceu şi a celor universitare, sînt multe cărţi ce au în titlu sau subtitlu substantivul anatomia; nu mai departe celebra carte a lui Andrew Solomon Demonul amiezii (împrumutat şi el de la Evagrie Ponticul sau Ioan Casian) are ca subtitlu „Anatomia depresiei”. Dar alăturat melancoliei…

Mai mult...
Cărţi

Chipuri şi căutări ale Sinelui

Bogdan Mandache

Parcursul propus de Doamna Françoise Bonardel este unul al redescoperirii preocupării de sine ca exerciţiu constat al culturii europene, al nostalgiei alianţei uitate între individ şi lume.

Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être

Trăim un timp în care preocuparea de sine, „dezvoltarea personală”, sînt termeni ai zilei, folosiţi atît de frecvent încît sînt pe cale să-şi piardă semnificaţia primă. Rafturile librăriilor sînt neîncăpătoare  pentru titluri năstruşnice, garanţii infailibile ale succesului în viaţă, ale recăpătării siguranţei de sine! La tot pasul te întîmpină o armată de guru, atoateştiutori, gata oricînd să-l povăţuiscă pe cel aflat la o răscruce. În adevăr, preocuparea de sine nu e vreo descoperire recentă, ea însoţeşte căutările omului din vechime, doar că nu s-a făcut cu ostentaţia de astăzi. Recenta  carte semnată de Doamna profesor Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être, Paris, Editions Almora, collection „Spiritualites pratiques”, 2016, 240 p., este o rescriere istorică a subiectului, dar şi o incursiune în dimensiunea spirituală a preocupării de sine. Am scris despre multe din cărţile Doamnei Françoise Bonardel, cărţi despre hermetism, alchimie, budism şi filosofie, budism şi alchimie, despre gravurile lui Albrecht Durer sau

despre criza culturii moderne. Prin această nouă carte universitarul parizian se îndepărtează de statornicele sale preocupări? Nu, pentru că şi această apariţie editorială se situează tot în sfera filosofiei, a spiritualităţii, cu atît mai mult cu cît preocuparea de sine este o temă pe marginea căreia au reflectat filosofi de la Platon şi Seneca la Schopenhauer şi Nietzsche; aceeaşi constantă a gîndului de la Pindar (Devino ceea ce eşti) la cuvintele lui C.G. Jung din Cartea Roşie (Cred că, dacă este posibil, n-ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine, altminteri îi dăm celuilalt prilejul, ba chiar îl silim, să facă acelaşi lucru. Ce se întîmplă însă dacă toţi se abandonează pe sine? Ar fi o nerozie.) Lumii contemporane francofone, tradiţia exerciţiilor spirituale i-a fost reamintită de filosoful Pierre Hadot (1922-2010) autor al mai multor lucrări despre exerciţiile spirituale şi filosofia antică sau despre gîndirea lui Marcus Aurelius. Pentru Pierre Hadot un filosof era înainte de toate cineva care trăia…

Mai mult...
Alchimie, C.G. Jung, Cărţi

Despre psihic şi materie

Bogdan Mandache

Timp, sincronicitate, psihic, materie, vis, sînt teme pe care C.G. Jung le-a abordat în cărţile sale, sînt teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă cu acribia binecunoscută, într-un demers plin de erudiţie, de armonia şi de bucuria cunoaşterii, de admiraţie pentru întîlnirea cu C.G. Jung.

Marie-Louise-Von-Franz-Psihic-si-Materie

Marie-Louise von Franz a fost una din importantele colaboratoare şi continuatoare ale lui C.G. Jung. Cărţile sale au început să fie cunoscute şi cititorilor români, pînă acum fiind traduse Psihoterapie. Experienţa unui practicant jungian şi Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele şi moartea, la Editura Nemira. O menţiune aparte pentru traducerea şi comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a făcut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma din Aquino. Traducerea şi comentariile au fost incluse în volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung, traducere în limba română la Editura Trei, semn al preţuirii activităţii colaboratoarei sale. Recent cărţilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Psihic şi materie, Bucureşti, Editura Herald, traducere din limba germană: Ida Alexandrescu, 2016, 350 p. Este un fapt demult acceptat că evoluţia psihiatriei în secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconştientului, pornind de la existenţa unei realităţi psihice dincolo de conştiinţa

eului. Cei doi descoperitori ai inconştientului au fost Sigmund Freud şi C.G. Jung, discipol al primului; la un moment dat cei doi s-au despărţit, una din fericitele despărţiri intelectuale! Jung va înţelege prin psihic totalitatea conştiinţei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile în formele lor psihice de manifestare, va pune în evidenţă echivalenţa sensului în abordarea sincronicităţii, va  încerca să arate că numărul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă în relaţie cu ştiinţa, cu mitologiile, cu filosofia. Publicarea integrală a operei lui C.G. Jung, încheiată apoteotic cu tipărirea unei scrieri asupra căreia autorul a păstrat şi cultivat misterul, Cartea Roşie, apărută postum, îngăduie să se vadă amploarea preocupărilor şi studiilor sale, care trec mult dincolo de graniţele inerente oricărei discipline, în acest caz psihiatria. C.G. Jung a fost un înaintemergător, a redescoperit contemporanilor alchimia şi gîndirea orientală, nu a respins aprioric nici o cale…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Despre parcursul iniţiatic

Bogdan Mandache

Fără iniţiere masoneria şi-ar pierde funcţia sacră şi s-ar amesteca în masa asociativă. Cartea lui Olivier Pouclet ne îndeamnă să nu ne pierdem nicicînd valorile tradiţionale!

olivier-pouclet-Le-cheminement-de-l'apprenti-franc-maçon-Interprétation-psychologique-et-symbolique

Despre parcursul iniţiatic, despre simbolismul acestuia, despre secretul masonic se scrie mult, de cele mai multe ori speculîndu-se inutil asupra obscurantismului iniţierii, asupra „tainelor” care nu prea au nimic comun cu ritualul masonic, ci mai mult cu setea de senzaţional a cititorului; Mai interesează pe cineva să citească despre locul unui mason în sînul unei comunităţi de gîndire? Mai crede cineva în construcţia individului în cadrul unui grup iniţiatic sau toţi aşteaptă cu înfrigurare dezvăluiri despre fantasmagorice uneltiri în contra semenilor? Sînt întrebări frecvente într-o lume aflată sub un nemaiîntîlnit asalt mediatic, întrebări care în lipsa răspunsurilor sincere, rostite fără emfază, nu dintr-un iluzoriu amvon, duc spre pripite răspunsuri acceptate fără discernămînt. Din perspectiva practicii personale psihiatrice şi a trăirilor masonice, Olivier Pouclet propune cititorilor o altă perspectivă asupra iniţierii ucenicului, sub semnul verticalităţii ilustrate de firul cu plumb: Le Cheminement de l’apprenti franc-maçon. Interprétation psychologique et symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 168 p. Verticalitatea cere mai întîi

o coborîre, iar în masonerie această coborîre este şederea în Cabinetul de reflecţie, prolog al ceremoniei de primire a luminii; iniţierea masonică este altceva decît primirea într-un club profan, ea presupune o schimbare profundă; şederea în cabinetul de reflecţie înseamnă extragerea candidatului din imediatitatea cotidiană şi coborîrea într-un spaţiu în care i se cere să mediteze asupra valorilor fundamentale. Cabinetul de reflecţie este pentru cel venit în adevăr în căutarea Luminii o alegorie a cunoscutului mit platonician al peşterii, din dialogul Republica: „Platon expune, în acest text, capacitatea oamenilor de a accede la cunoaşterea realităţii pe plan filosofic, ca şi aptitudinea lor de a o transmite. Mi se pare că francmasoneria, în a sa căutare a adevărului după un ritual iniţiatic, se apropie de demonstraţia filosofului. Vedem cum Cabinetul de reflecţie, sub anumite aspecte, îl cufundă pe candidat în condiţii de experimentare similare cu a oamenilor descrişi de Platon”, scrie Olivier Pouclet. În peştera lui Platon oamenii erau înlănţuiţi la…

Mai mult...
Cărţi

Marsilio Ficino, Florenţa şi neoplatonismul

Bogdan Mandache

Scrisă acum mai bine de patru decenii, cartea lui Ioan Petru Culianu, la origine lucrarea sa de diplomă, este o binevenită reapropiere de una dintre glorioasele perioade ale culturii universale, o redescoperire a unui gînditor umanist, corifeu al celebrei Academii florentine, care a fost o doctrină mai mult decît o şcoală, a fost o stare de spirit, o pasiune arzătoare care îi unea pe toţi cei care aveau un cult pentru filosofia lui Platon.

Ioan Petre Culianu Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere

Marsilio Ficino a fost una dintre fascinantele figuri ale Renaşterii, unul dintre corifeii neoplatonismului renascentist, alături de Nicolaus Cusanus. Numele lui Marsilio Ficino este indisolubil legat de Academia Platonică din Florenţa, creaţie a lui Cosimo de Medici. Era vremea cînd peste Italia încă domnea atmosfera Conciliului de la Ferrara-Florenţa, unde s-au întîlnit Bisericile de Apus şi de Răsărit, unde Răsăritul venise cu împăratul Ioan Paleologu, cu floarea clerului ortodox şi elita învăţaţilor bizantini: „Un cer senin şi un soare cald, de primăvară timpurie, măreau însufleţirea obştească, iar ochii privitorilor, lacomi de privelişti rare, nu se puteau sătura de exotica strălucire a costumelor bizantine”, după cum se exprima P.P. Negulescu. Dar dincolo de farmecul alaiului răsăritean, peste Florenţa avea să-şi pună amprenta şi învăţatul bizantin Georgios Gemistos Plethon, care la cei 83 de ani avea înfăţişarea unui patriarh biblic sau a unui mag, care aducea în inima Toscanei ideile lui Platon, despre care vorbea cu entuziasmul celor care altădată se plimbau

pe aleile străvechii grădini a lui Akademos. Într-unul dintre momentele în care bătrînul înţelept vorbea cu înflăcărare de Platon s-a născut Academia Platonică, în „noua patrie a muzelor”, cum îşi numeau florentinii oraşul. După ce Aurispa şi Traversari au adus, în 1423, de la Constantinopol, manuscrisele dialogurilor platonice, Leonardo Aretino a început traducerea acestora. Cosimo de Medici era în căutarea unui tînăr care să conducă Academia, un om crescut în întregime în cultul idealismului antic; l-a găsit în persoana lui Marsilio Ficino, un adept convins al lui...Aristotel! În jurul lui Ficino şi al ideii lui Cosimo a început să se constituie un grup de admiratori ai dialogurilor platoniciene, care va deveni nu numai numeros, ci şi bine articulat intelectual sub Lorenzo de Medici, supranumit şi „instaurator platonicarum disciplinarum”. O recentă apariţie editorială readuce în atenţie Academia Platonică şi personalitatea lui Marsilio Ficino; este cartea scrisă în tinereţe de Ioan Petru Culianu: Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere, Iaşi,…

Mai mult...