Cărţi

Orice vis este alchimic …

Bogdan Mandache

De ce orice vis este alchimic? Pentru că visul este peregrinatio, este căutare, el ţintind spre transformarea conştiinţei, doar că în filigranul visului este nevoie de măiestria unui artizan, aşa cum a fost Étienne Perrot!

etienne-perrot-visele-si-viata

Visul este o experienţă umană universală, o experienţă de viaţă care are un înţeles emoţional pentru cei care ştiu să vadă în vise altceva decît senzaţionalul. Jung spunea că visele sînt natură pură şi „ne prezintă adevărul neîmpodobit, natural şi de aceea sunt potrivite, mai mult ca orice altceva, să ne redea o atitudine care este în acord cu natura noastră umană de bază atunci cînd conştiinţa noastră s-a îndepărtat prea mult de fundamentele sale şi a intrat într-un impas.” În anii ’80 ai secolului trecut a apărut traducerea românească a celebrei cărţi a lui Sigmund Freud, Interpretarea viselor; mai aproape de noi, în 2014, Analiza viselor, a lui C.G. Jung. Alături de acestea au fost traduse mai multe lucrări semnate de Aniela Jaffé (Apariţii. Fantasme, vise şi mituri), Marie-Louise von Franz (Visele şi moartea), James Hall (Interpretarea jungiană a viselor), Robert Moss (Visul activ). De curînd acestora li s-a adăugat o nouă încercare de a interpreta visele: Étienne Perrot,

Visele şi viaţa, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, colecţie coordonată de Lavinia Bârlogeanu, traducere din limba franceză Sanda Roşescu, 2015, 296 p. Étienne Perrot nu este un autor necunoscut publicului din România, în aceeaşi colecţie apărînd anul trecut cartea De la Dumnezeu la zei. Un drum al împlinirii; acea primă întîlnire a cititorului român cu Étienne Perrot dezvăluia profilul unui căutător, al unui spirit neobosit care făcea şi refăcea paşi pe calea către interioritate; cartea lui Étienne Perrot este jurnalul unei călătorii interioare, jurnalul căutării căii care să-l redea Sinelui, este o incantaţie a bucuriei regăsirii Luminii. Visele şi viaţa este o carte în care Étienne Perrot răspunde întrebărilor unor ascultători ai postului de radio France-Inter, dialogînd cu Henri Gougaud şi Jacques Pradel. În carte este redat conţinutul a 30 de emisiuni; întîmplător, în cartea lui Jung, Analiza viselor, sînt analizate 30 de vise. Încercînd să descifreze visele pe care ascultătorii i le încredinţau, Étienne Perrot scotea visul din cabinete…

Mai mult...
Alchimie, Cărţi

Alegoria alchimică

Bogdan Mandache

Viviane Starck prezintă cîteva elemente alchimice care marchează ritualurile primelor trei grade: ucenic (cabinetul de reflecţie, călătoriile şi probele), companion (cele cinci călătorii, steaua înflăcărată, Shiboleth), maestru (legenda lui Hiram, moartea şi învierea, de la opera la negru la opera la roşu).

Viviane-Starck-L'allégorie-alchimique-dans-la-loge-symbolique-du-R.E.A.A.

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p. Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica,

unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii. Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Notre-Dame de l’Épine – un tablou esoteric

Bogdan Mandache

Dincolo de dogmă şi de perioadele de obscurantism, mesajul tradiţiei iniţiatice se transmite şi prin tablouri cum este cel din bazilica Notre-Dame din Épine, care ascunde şi dezvăluie o simbolică a cărei forţă spirituală nu s-a pierdut în timp

Basilique_Notre_Dame_de_LÉpine

Bazilica Notre-Dame din l’Épine este o capodoperă a goticului înfloritor, aparţinătoare de dieceza Châlons-en-Champagne. A fost construită între anii 1406-1527 pe locul unde, în jurul anului 1400, cîţiva păstori au descoperit, într-o tufă de spini, o statuie a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, statuia răspîndind o lumină miraculoasă. În anul 1914 catedrala a fost ridicată la rangul de bazilică. Este cunoscută pentru magnificele garguie (jgheaburi de scurgere, în sens larg statui exterioare care înfăţişează animale fantastice sau groteşti) şi pentru un tablou aflat în interiorul bazilicii în care Maica Domnului este înconjurată de simboluri esoteric creştine. Despre acest tablou este recenta carte semnată de doamna Mathilde Fontaine, Un tableau de loge féminin, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 128 p. La baza tabloului Maicii Domnului din bazilica din Épine sînt plasate pe acelaşi plan, pe un fond verde închis, trei elemente care prefigurează drumul de lumină: cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), grădina închisă (Hortus conclusus) şi vasul alegerii (Vas

electum), elemente care pregătesc parcursul iniţiatic şi de elaborare a Operei. Civitas Dei este deopotrivă Ierusalimul ceresc, templul construit pe pămînt după imaginea cerească, sufletul cuprins de virtute. „Civitas Dei, scrie Mathilde Fontaine, este un pămînt spiritual care permite a trăi deopotrivă timpul şi eternitatea. Este locul naşterii Spiritului în suflet, o matrice a creatorului care naşte perpetuu iniţiaţi, prin trăirea riturilor şi a simbolurilor.” Vas electum este un vas de lumină care nu se deschide, nu se închide, pecetluieşte eternitatea, conţine puterile universului care lucrează la crearea şi constanta regenerare a lumii. Acest vas poate fi Graal-ul sau vasul alchimic al Marii Opere, despre care Serge Hutin  spunea că realizează un proces analog celui al creării lumii, alchimistul refăcînd în vasul închis munca naturii şi, într-o oarecare măsură, pe cea a divinităţii; el cuprinde asemenea athanorului Soarele şi Luna. Hortus conclusus este reprezentată în catedrale în mod diferit, dar cu aceeaşi trimitere la un spaţiu închis pentru înrădăcinarea misterului;…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Companionul şi călătoriile sale

Bogdan Mandache

Cele patru imaginare călătorii ale lui Laurent Bernard îl deschid pe candidat către întîlnirea...gnozei! O gnoză asimilată nu însumării matematice a celorlalte călătorii, ci cunoaşterii intime a principiilor vieţii, a legilor atemporale.

Laurent-Bernard-Les-cinq-voyages-du-compagnon

Pentru a trece de la Perpendiculară la Nivelă, în desfăşurarea ritualului, candidatul întreprinde cinci călătorii în care descoperă simbolismul instrumentelor de lucru, al stelei înflăcărate, descoperă semnificaţiile masonice ale celor şapte arte liberale, ale celor cinci simţuri, numele celor cinci ordine arhitectonice sau numele a cinci înţelepţi care marchează istoria culturală a umanităţii. Într-o carte recent apărută (Les cinq voyages du compagnon, Paris, Edition Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques”, 2015, 128 p.), Laurent Bernard descrie întreg procesul deşteptării iniţiatice a companionului prin cinci cuvinte, toate începînd cu litera G: Gravitaţie, Generare, Geometrie, Geniu şi Gnoză. Gravitaţia este cea care concentrează într-un singur punct energiile primordiale, pînă atunci dispersate. Laurent Bernard evocă unele din credinţele vechi privitoare la apariţia universului, cum ar fi cele ale sumerienilor, egiptenilor sau evreilor, primul cuvînt al Facerii, Bereshit, marcînd chiar începutul Creaţiei. În acel „La început” unii văd punctul de la care a pornit totul, acel punct despre care vorbesc Pildele lui Solomon:

„Cînd încă nu era făcut pămîntul, nici cîmpiile, nici cel dintîi fir de praf din lume, Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste faţa adîncului.” Acel punct al începutului este comparat de Laurent Bernard cu lovitura ciocanului Maestrului Venerabil, prin care instaurează ordinea în Templu: Ordo ab chao! De aici pînă a vedea şi simţi în lovitura de ciocan a Maestrului Venerabil un ecou al exploziei primordiale, al big-bang-ului, nu mai e decît un pas, un pas în care autorul revede întîlnirea Unului cu multiplu, revede energia originală a începuturilor şi mai ales întîlnirea între verticala care se înalţă către cer cu orizontala pămîntului! Generarea desemnează a doua călătorie simbolică a companionului, a doua fază a mecanismului creaţiei; autorul consideră că mitologia mesopotamiană este cea care dă seamă de actul fondator care separă cerul de pămînt; el aminteşte şi Grecia, care aduce simbolul care ar putea lămuri această ecuaţie cosmică: caduceul lui…

Mai mult...
Cărţi

Apologia sau despre arta oratorică

Bogdan Mandache

Apologia lui Lucius Apuleius este nu doar o convingătoare pledoarie, ci şi o încîntătoare dovadă a artei oratorice, un exemplu al discursului bine articulat, al armonioasei îmbinări între comentarii la Platon şi versuri din Homer, Vergiliu sau Q. Ennius

Lucius-Madaurensis-Apuleius-apologie_sau_despre_magie

În cultura romană elocinţa era considerată idealul către care tindea omul cultivat. Unul dintre străluciţii oratori din secolul al II-lea d.Hr. a fost Lucius Apuleius, care a transpus elocinţa baroului în proză artistică expresivă, el fiind cunoscut îndeobşte pentru romanul Măgarul de aur/Metamorfozele. Născut în jurul anului 125, într-o familie bogată din Madaura, nordul Africii, Apuleius din  tinereţe era preocupat de filosofie, iar locul cel mai potrivit împlinirii aspiraţiilor sale nu putea fi decît Atena, acolo unde i-a studiat pe Platon şi Aristotel, declarîndu-se totdeauna ca fiind un platonician, preocupările sale anunţînd strălucitoarea şcoală neoplatonică din veacul următor. Era preocupat de misticism, se iniţiase în toate misterele religioase, un ecou va fi şi scrierea amintită, căutînd liniştea fizică şi morală, în ciuda faptului că era  mare amator de călătorii întreprinse pentru a cunoaşte cele ale naturii, ca şi pe cele ale spiritului. Pentru contemporani Apuleius era un neîntrecut orator, vestit pentru eleganţa şi armonia vorbelor sale, pentru varietatea talentelor, pentru

preocupările de magie, dar şi pentru frumuseţea sa, acestea două din urmă putîndu-i fi fatale. A scris mult, şi nu doar literatură, ci şi lucrări de filosofie şi oratorie. Una dintre celebrele cărţi de oratorie prin care încerca să-şi dovedească nevinovăţia într-un proces era o convingătoare pledoarie, recent apărută şi în limba română: Apologia (Despre magie); Despre doctrina lui Platon (cartea a III-a); traducere, note, comentarii şi îngrijire ediţie: Maria Genescu, Bucureşti, Editura Herald, 2016. Apuleius compare în faţa tribunalului condus de Maximus Claudius, proconsul al Africii, pentru a se apăra în faţa acuzaţiilor de magie aduse de Sicinius Emilianus, fostul cumnat al soţiei sale, or Legea celor XII table condamna vrăjitoria cu pedeapsa capitală... Într-una din călătoriile sale în nordul Africii, Apuleius se îmbolnăveşte, rămîne un timp în casa unor cunoscuţi unde îl vizitează Pontianus, care îl invită să aştepte să-şi revină în casa mamei sale, Emilia Prudentilla, o văduvă foarte bogată, mai în vîrstă, cu care Apuleius se…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Academia masonică, 4 – Spiritualitatea între laic şi sacru

Bogdan Mandache

Textele reunite în această nouă apariţie sînt mărturia dorinţei de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme (spiritualitate, sacru, laicitate) care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămînă cîmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atît mai mult cu cît lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor

ACADÉMIE MAÇONNIQUE numero 4

Dacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea

primei mari loji, Marea Lojă a Londrei. În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Masoneria explicată prin imagini (III)

Bogdan Mandache

În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr

Percy John Harvey La franc-maçonnerie expliquée par l'image Tome 3, Le grade de Maître

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc,

la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram. Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen…

Mai mult...
Cărţi

Doamna cu Licorna

Bogdan Mandache

Cele şase tapiserii nu propun o învăţătură morală privind viaţa pe acest pămînt, ele arată necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului. Inscripţia din ultima tapiserie este A mon seule desir I, dar de multe ori se omite acest I final care, în opinia doamnei Jacqueline Kelen este Unul, nu prima cifră dintr-o serie, ci realitatea unică, de nedepăşit

Jacqueline Kelen Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la

Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana.…

Mai mult...
Cărţi

Yi Jing – O carte de înţelepciune

Bogdan Mandache

Zheng Xuan, în secolul al II-lea d. H., a realizat sinteza filosofică a Cărţii Prefacerilor/ Yi Jing în trei propoziţii privitoare la sensul ideogramei Yi: yi înseamnă schimbare; yi înseamnă simplu, facil; yi înseamnă ceea ce nu se schimbă.

yi-jing-cartea-prefacerilor

Yi Jing/Cartea Prefacerilor a inspirat aproape tot ce s-a gîndit esenţial în cultura chineză în ultimele trei milenii. A scăpat de autodafe-ul din 213 î. H. şi s-a impus ca deplina reprezentare a relaţiei Tian/Di/Ren, Cer/Pămînt/Om, fundament al gîndirii chineze. Yi Jing a pătruns în cultura europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea cînd au apărut traduceri în limbile engleză şi franceză. Una din traducerile de referinţă a Cărţii prefacerilor este cea realizată de Richard Wilhelm, care a lucrat zece ani la traducerea în limba germană, apărută la Berlin, în 1924. Ediţia lui Richard Wilhelm este cea folosită de Walter Fotescu care a realizat traducerea în limba română: Yi Jing/Cartea Prefacerilor, cuvânt înainte, introducere, note şi comentarii: Richard Wilhelm, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, ediţia a 3-a, 2015, 400 p. În „Introducere” Richard Wilhelm scrie că Yi Jing aparţine celor mai importante cărţi din literatura universală, avînd origini mitice şi că ea „conţine rodul celei mai desăvârşite înţelepciuni a mai multor

milenii. Nu trebuie deci să ne mire dacă, în plus, cele două ramuri ale filozofiei chineze, confucianismul şi taoismul, îşi au aici rădăcinile lor comune. Din cartea aceasta emană o lumină cu totul nouă, care dezvăluie atât aspectele misterioase din universul intelectual al enigmaticilor vechi maeştri şi al discipolilor lor, cât şi adevăruri care se regăsesc în tradiţia confucianistă ca axiome stabilite şi sunt acceptate fără multe discuţii.” Ce este Yi Jing/Cartea Prefacerilor? La origine a fost o colecţie de semne pentru uzul oracolelor, după tipul de judecată şi răspunsurile prin da sau nu, reprezentate printr-o linie plină (da) sau printr-o linie întreruptă (nu); prin succesive diferenţieri şi combinaţii, prin dedublare s-au format opt trigrame, semne concepute ca imagini ale lucrurilor ce se petrec în cer şi pe pămînt. Richard Wilhelm sublinia că aceste trigrame sînt semne ale unor stări de tranziţie, imagini care se transformă fără încetare: „Astfel că trigramele nu reprezintă lucrurile, ci tendinţele mişcării lor. În plus,…

Mai mult...
Cărţi

Bhagavad-gita, un poem filosofic

Bogdan Mandache

Bhagavad-gita, scria Mircea Eliade, este o operă fără egal, cheie de boltă a spiritualităţii indiene, care pune accent pe istoricitatea omului, pe rezolvarea situaţiei paradoxale prin care omul care se află în Timp trebuie să găsească, în lume, o cale să atingă un plan transistoric şi atemporal.

bhagavad-gita-ed-2-editura-herald

Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna. Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de

demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc…

Mai mult...