Cărţi

Breviar hermeneutic

Bogdan Mandache

Radu A. Cernătescu propune cititorilor săi un parcurs având ca borne 25 de cărți fundamentale, cărți pe care cititorul le ia cu sine pentru lunga ședere în Paradis: „Prin lectură, omul își descoperă înainte de toate gândirea simbolică, un fel de grădină a plăcerilor plasată dincolo simțuri și la capătul tuturor religiilor. Acolo ne așteaptă pomul Cunoașterii, centrul lumii, Grădina Edenului, tărâmul ascuns care promite odată cu ieșirea la supra-cunoaștere o vita secunda plină de desfătări și sunet de foi.”

radu-cernatescu-o-cultura-jurnal-hermeneutic

Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în

liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel…

Mai mult...
Cărţi

Despre frumusețea discursului

Bogdan Mandache

Eseul despre Sublim al lui Dionisius din Halicarnas și Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, de Demetrio Marin, sunt două apariții editoriale remarcabile, adevărate acte de cultură, prin readucerea în atenție a preocupărilor pentru discursul plin de substanță, de eleganță, alcătuit din cuvinte alese și idei bine orânduite.

Batalia de la actium

Idele lui Marte, când un grup de conjurați l-a ucis pe Caesar, nu a fost un eveniment de natură să schimbe starea politică a Romei, așa cum au crezut făptuitorii, ci, spun istoricii, nu a făcut decât să prelungească anarhia, profunzimea crizei. Este momentul când intră în scenă un tânar de nici 19 ani, Iulius Caesar Octavianus, nepot al lui Caesar, pe care acesta îl adoptase, și care va rămâne în istorie sub numele de Octavian Augustus. Pentru început, după asasinarea lui Caesar, Antonius, Lepidus și Octavian au constituit un triumvirat, fiecare revendicând o parte a imperiului. Cu timpul Lepidus a fost dat uitării, Antonius a încercat să-și consolideze poziția în Orient, cu ajutorul Cleopatrei, fiind învins la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., dată care deschide lunga domnie a lui Octavian Augustus, până în anul 14 e.n. Lunga sa domnie a consolidat caracterul de neînlocuit și cvasi-magic al persoanei regale, într-o încercare de a păstra aparențele magistraturilor republicane, orânduite

după voința celui desemnat drept Augustus. Pe plan politic a impus o ordine nouă, a ascultat glasurile comunității romane, a restabilit pacea în interiorul frontierelor imperiului. „Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulțumit să impună lumii, prin forță, o organizare politică și chiar legi. Adevărata sa măreție rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – și rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală”, scrie Pierre Grimal, cunoscut specialist în filologia clasică, dar observația sa acoperă întreaga istorie a imperiului. Deși formați anterior domniei lui Octavian Augustus, Vergiliu, Horațiu și Titus Livius au fost anexați gloriei imperiului, căci noua stare de spirit a Romei lui Augustus nu a generat, în opinia unor istorici ai literaturii latine, o literatură strălucită, proza fiind condamnată unui declin iremediabil. O recentă apariție editorială aduce sub ochii cititorilor epoca lui Augustus, în diversele sale manifestări culturale: Demetrio Marin, Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, traducere de…

Mai mult...
Cărţi

Modul de a vedea lumea și de a fi în lume

Bogdan Mandache

Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.

pierre-hadot-filosofia-ca-mod-de-viata

În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă

retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit…

Mai mult...
Cărţi

Bucuriile și seducțiile biografiei

Bogdan Mandache

Apropiat al regelui Carol al II-lea, căzut apoi în dizgrația acestuia, profesor de filosofie al unei strălucite generații de intelectuali, deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde citește Ființă și timp, a lui Martin Heidegger, toate la un loc configurează „portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.”

tatiana-niculescu-seducatorul-domn-nae-viata-lui-nae-ionescu

Biografia, povestea unei vieți, este un gen literar cunoscut și practicat din antichitate, dar este un termen literar de dată relativ recentă, fiind folosit în 1683, de John Dryden, într-o lucrare despre Plutarh. Termenul s-a impus definitiv ca istorie a vieții în anul 1771, în Dicționarul Academiei Franceze. Aminteam că genul literar era cunoscut și că a fost practicat din antichitate, în susținerea afirmației fiind suficientă menționarea câtorva opere care și astăzi sunt citite cu deosebit interes: Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Plutarh, Vieți paralele, Diogene Laertiu, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cornelius Nepos, De viris illustribus. Într-o enumerare care nu ar putea fi exhaustivă, din timpurile moderne amintim câteva lucrări cu caracter biografic: Giorgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori si sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre, Voltaire, Viața lui Carol al XII-lea. Amintim aici și câteva biografii din spațiul românesc: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Șerban Cioculescu, Viața lui

I.L. Caragiale, Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski. În articolul despre „biografie”, din Dicționar de idei literare, Adrian Marino vorbește despre trei tipuri de biografii: tipul documentar-istorică, axat pe viața empirică, tipul portretistic care privilegiază viața interioară, și tipul spiritual, genetic în care precumpănesc viața creatoare și evenimentele spirituale. Acest tip de biografie este tipul biografiei „eului creator”. Tot Adrian Marino observa, în anii 70 ai veacului trecut, că în literatura si publicistica română lipsește tradiția biografică. O observație pe care ultimele decenii o pot infirma, când genul biografic este tot mai prezent în opțiunile cititorilor români, odată cu dorința de a cunoaște ascunzișuri ale unor epoci istorice ocolite mult timp de istoriografia oficială. Un autor care s-a aplecat asupra vieții unor personalități ale primei jumătăți a secolului al XX-lea este Tatiana Niculescu, autoare a unor apreciate restituiri biografice: Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee; Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui…

Mai mult...
Cărţi

Practici magice ale Nordului

Bogdan Mandache

Evelin C. Rysdyk se prezintă drept șaman mentor/vindecător și a adunat în cărțile sale mai bine de 25 de ani de practici spirituale șamanice, timp în care a lucrat cu șamani din Siberia, Asia Centrală, munții Anzi, munții Himalaya, Europa de Nord

evelyn-c-rysdyk-samanul-din-nord-practici-spirituale-din-traditia-nordica-veche

În deceniul al șaptelea al secolului trecut, lumea occidentală a început să manifeste o preocupare tot mai mare pentru șamanism, un fenomen puțin cunoscut în cercurile largi, singurii care-l studiaseră până atunci fiind antropologii și istoricii religiilor. Termenul șaman apare pentru prima oară în Europa în 1697 într-o carte scrisă de un negustor german, A. Brand, care l-a auzit în Siberia, cuvântul fiind intrat în limba rusă cu câteva decenii mai devreme. Originea cuvântului este în continuare subiect de controverse, unii atribuindu-i origini sanscrite, în vreme ce lingviștii turci consideră că rădăcina cuvântului este de origine turcă și a ajuns prin intermediul indigenilor turcofoni din Siberia meridională. Lumea occidentală trăitoare în vremea amintită mai sus era mai puțin preocupată de originea termenului sau de studiile savanților, pentru că port-drapelul neo-șamanismului era arunci Carlos Castaneda, care pretindea că a descoperit inițierea în teritoriile indienilor din America de Nord, scriind mai multe cărți care s-au bucurat de succes editorial, dar doar atât!,

ba mai mult a susținut o teză de doctorat la UCLA, considerată de unii specialiști „o mare prostie” comisă de prestigioasa universitate. Cuvântul șaman este unul specializat și la origine cu o arie localizată, era vorba despre o figură centrală a vieții sociale și religioase a câtorva triburi siberiene; cu timpul, termenul de șaman a devenit folosit tot mai abundent, utilizat deopotrivă de istorici ai religiei și de antropologi și etnologi, cât și de un public avid de senzațional, de mister, prea puțin preocupat de nuanțele cercetării. Van Gennep îl considera „unul dintre cei mai periculoși” termeni, R. Spencer vorbea despre o „capcană semantică”, în vreme ce A. Tokarev scria că „șamanismul a fost si rămâne una dintre problemele cele mai dificile de rezolvat din istoria religiilor.” Unul dintre savanții care au studiat șamanismul a fost Mircea Eliade, care scria în Istoria credințelor și ideilor religioase că „șamanul este teolog și demonolog, specialist al extazului și vindecător, auxiliar al expedițiilor…

Mai mult...
Cărţi

Despre strălucirea care nu se stinge niciodată

Bogdan Mandache

Cartea înțelepciunii lui Solomon a avut un destin diferit, este o incursiune în interiorul gândirii grecești, pusă în slujba Revelației, asigurând centralitatea iudaismului într-o expresie greacă. Fiecare cultură exprimă în maniera sa, unică și originală, viziunea asupra lumii, a omului și a lui Dumnezeu.

cartea-intelepciunii-lui-solomon

Expresia „cărți de înțelepciune”/„cărți sapiențiale” desemnează, în Biblie, opere diferite prin stil, obiect și prin data compoziției: Pildele lui Solomon, Cartea lui Iov, Ecclesiastul, Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah/Ecclesiasticul și Cartea înțelepciunii lui Solomon. Aceste cărți au în comun preocuparea pentru înțelepciune (hokmah, în ebraică, sophia, în greacă), pentru înțelepți, pentru existența omului, pentru legile care guvernează comportamentul moral și atitudinea religioasă a omului. Să amintim totodată că de multe ori, în Biblie, „înțelepciunea” este și capacitatea de a folosi anumite mijloace în comerț, în artizanat, în navigație, în artă sau în meseria de a scrie, cea practicată de scribi. Înțelepciunea privește deopotrivă problemele cotidiene cât și cele care privesc scopul vieții umane. Pildele lui Solomon grupează câteva sute de sentențe, maxime și aforisme ale vechiului Israel, forma cea mai simplă și cea mai veche a literaturii sapiențiale, adunate de-a lungul a mai multe secole. Capodopera literară a genului este Cartea lui Iov, povestea unui slujitor al lui

Dumnezeu, om bogat și fericit, a cărui credință este încercată de Dumnezeu prin mijlocirea diavolului și a celor trei prieteni cu care poartă un lung dialog despre justiția divină. Iov rămâne fidel chiar și atunci când nu primește alinarea așteptată, suferința arătându-i lui Iov fragilitatea ființei umane. Tonul lui Dumnezeu nu este unul excesiv de sever, ci doar unul care așază Cosmosul, lucrurile și viața în dreapta lor măsură, care este a Sa! Ecclesiastul, numită și Qohelet, este o carte care nu are un plan definit, fiind o succesiune de variațiuni pe o temă unică, vanitatea lucrurilor omenești („deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!”). De-a lungul timpului s-au făcut apropieri între curente filosofice (stoicism, epicureism, cinism) și concepția lui Qohelet, prezentat în mod fals ca fiu al lui David, rege al Ierusalimului, dar nu poate fi vorba despre o influență directă, ci mai curând de teme devenite un bun comun al înțelepciunii orientale. Cartea Ecclesiasticul marchează o revenire la înțelepciunea israelită…

Mai mult...
Cărţi

Ceea ce rămâne tăinuit

Bogdan Mandache

Feldman înțelege prin Cabala Mistică a copiilor lui Abraham „o transmitere mistică străveche, ce a precedat și depășește oricare dintre receptaculele religioase individuale prin care a fost filtrată și nuanțată.”

daniel-hale-feldman-cabala-mostenirea-mistica-a-copiilor-lui-abraham

În ultimii ani au apărut numeroase traduceri în limba română ale unor cărți despre cabală, termen în jurul căruia s-a creat și întreținut, de cele mai multe ori cu bună-știință, o aură de mister, ca și când termenul însuși ar fi ascuns ceva tainic, de nepătruns. Și ortografierea cuvântului a cunoscut o evoluție sinuoasă, nejustificată, unii optând pentru scrierea sa în forme care prin ele însele ar fi ascuns ceva: kabbala, kabbalah, când termenul în limba română este cabala și înseamnă tradiție. Dicționarul enciclopedic de iudaism precizează că in gândirea evreiască, învățătura esoterică și mistică sunt asociate în general cu Cabala: „Cabala desemnează totuși un fenomen aparte, întemeiat deopotrivă pe esoterism și pe teosofie, care nu-și are echivalent în misticismul clasic, așa cum este el definit de istoria religiilor. Definirea Cabalei ca mistică se bazează deci pe modul cum o abordăm, în măsura în care ea tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu și a operei sale, ale cărei elemente intrinseci au

la bază o concepție intelectuală.” În urmă cu mai bine de douăzeci au fost traduse în limba română două lucrări remarcabile ale unui cabalist recunoscut pe plan internațional, Alexandru Șafran, care a fost mare rabin al României, iar după 1948 mare rabin al Genevei: Cabala, Editura Univers Enciclopedic, 1996 și Înțelepciunea Cabalei, Editura Hasefer, 1997. În lăudabilul său demers de a prezenta cititorului român texte esențiale ale marilor tradiții spirituale, Editura Herald a publicat în cadrul colecției „Sepher” texte ale spiritualității iudaice și comentarii la aceste texte. Amintim câteva dintre aparițiile editoriale sub siglele Herald și „Sepher”: Meditația și Cabala, de Aryeh Kaplan, Kabbala. Tradiția secretă a occidentului. Știința secretă, de Papus, Cabala creștină, de Franciscus Mercurius Van Helmont, Doctrina Cabalei – Filosofia religioasă a evreilor, de Adolphe Franck, Magie si superstiție la evrei, de Joshua Trachtenberg, Zoharul – Cartea Splendorii. Recent în aceeași colecție a editurii Herald a apărut o nouă carte: Cabala. Moștenirea mistică a copiilor lui Abraham,…

Mai mult...
Cărţi

Simbolica gradului de ucenic

Bogdan Mandache

Pierre Dangle introduce cititorul în ceea ce dă solemnitate unei ținute masonice, în ordinea, asiduitatea și coerența care domnesc în tot ceea ce se petrece în lojă.

pierre-dangle-le-grade-d-apprenti-et-sa-symbolique

Pierre Dangle este un nume bine-cunoscut cititorilor de literatură masonică. Numele său apare pe câteva cărți apărute la editura pariziană Maison de Vie: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Guide pour les futurs inities, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie - les mots clés. La momentul apariției lor, toate aceste cărți au fost prezentate cititorilor români pe acest site. Cu promptitudinea și bunăvoința cu care m-a obișnuit, editura amintită mi-a trimis în urmă cu câteva zile o nouă carte a lui Pierre Dangle: Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2020, 126 p. Inițierea este un drum al cunoașterii, al trecerii de la ignoranță la cunoaștere, al trecerii de la profan la cunoașterea misterelor. Inițierea îl așază pe noul inițiat în fața unei deșteptări a spiritului despre care mai devreme nu avea știință, iar această deschidere este o nouă naștere. Apreciindu-i „dorința de inițiere”, loja care

l-a primit pe noul frate trebuie să-i întrețină și amplifice această dorință, prin semnele de recunoaștere, simboluri, învățături potrivite fiecărui grad, oferindu-i cele necesare progresului personal. Primul pas este cel al uceniciei, timp al descoperirii și integrării în templu, un timp așezat sub semnul ternarului, al cifrei trei, prezentă în mai multe ipostaze (vârsta ucenicului, trei mari lumini, trei lovituri asupra pietrei brute), trei fiind un număr al armoniei care unește contrariile. Prin cele trei lovituri aplicate pietrei brute cu ajutorul dălții și a ciocanului, ucenicul săvârșește un act fondator, participă la un act creator: „Uitarea dimensiunii mitice a inițierii reduce considerabil deschiderea muncii care se desăvârșește în templu. Fără relația cu mitul creației, ritul își pierde substanța și se reduce adesea la o simplă repetiție a formulelor uzuale care nu au mare însemnătate pentru cei care le rostesc”, afirmă cu deplin temei Pierre Dangle. Contrar unei formule adânc înrădăcinate, autorul susține că ucenicul nu este întruparea pietrei brute; aceasta…

Mai mult...
Cărţi

Despre constructorii de odinioară și de astăzi

Bogdan Mandache

Joseph Fort Newton înlătură prejudecățile care înconjoară înțelegerea comună a masoneriei, o despoaie de misterele si secretele cu care au împodobit-o cei din afară, reținând și afirmând că marele secret al masoneriei este să-l facă pe om conștient de divinitatea dinlăuntrul său.

Joseph-Fort-Newton-Constructorii-O-cercetare-a-istoriei-si-filosofiei-Masoneriei

Istoria și simbolismul masonic au fost subiecte atrăgătoare publicistic încă de la apariția masoneriei moderne, numită și speculativă, deși formularea de masonerie modernă deschide posibilitatea de a discuta despre o masonerie anterioară, pe care unii o văd coborând până la începuturile umanității, până la originea construcțiilor, doar masoneria primă asta trebuia să fi fost, sinonimă cu începuturile arhitecturii și construcțiilor. Teoriile asupra începuturilor masoneriei sunt departe de unanimitate, de multe ori opiniile fiind divergente. După o perioadă pe care o putem numi „romantică”, dar fără a arunca vreo umbra de îndoială asupra mărețului curent artistic, literar și intelectual, în care originile masoneriei coborau mult în timp, a urmat un timp al cercetărilor istorice amănunțite, al consultărilor arhivelor și documentelor, și al configurării unor alte direcții, unor abordări care așază începuturile masoneriei moderne, speculative în zorii unor altor epoci. Cărților apărute în anii precedenți privitoare la istoria masoneriei li se adaugă una apărută de curând: Joseph Fort Newton - Constructorii. O

cercetare a istoriei și filosofiei Masoneriei, București, Editura Herald, traducere din limba engleză de Mariana Buruiană, cuvânt-înainte și note de Vasile Zecheru, colecția „Arta Regală”, 2020, 288 p. Cartea lui Joseph Fort Newton se adaugă astfel unor alte importante apariții editoriale apărute sub sigla editurii Herald: Ortodoxie masonică. Istorie-Rituri-Doctrine, de Jean-Marie Ragon; Istoria Francmasoneriei, de Albert G. Mackey; Morala și dogma Ritului Scoțian Antic și Acceptat al Francmasoneriei, de Albert Pike; Masoneria și înțelesul ei tainic, de Walter Leslie Wilmshurst; Legendele, miturile și simbolurile Francmasoneriei, de Albert G. Mackey; Misterele Artei Regale, de Oswald Wirth. Apărută în urmă cu mai bine de o sută de ani, cartea lui Joseph Fort Newton a fost scrisă la îndemnul Marii Loji din Iowa cu scopul declarat de a face cunoscută istoria ordinului masonic maeștrilor masoni din acea jurisdicție. Cartea este structurată pe trei capitole: Profeția, Istoria și Interpretarea. Două arte par, în opinia autorului, să fi marcat începuturile umanității, agricultura și arhitectura, cea…

Mai mult...
Cărţi

Dialogurile și universul filosofic platonician

Bogdan Mandache

Protagoras, Apărarea lui Socrate, Republica, Cratylos, Banchetul, Lysis sau Phaidros sunt doar câteva dintre dialogurile lui Platon, care, dincolo de perioada căreia aparțin, vorbesc despre condițiile cunoașterii, despre Forme și dialectică, despre virtute si fericire, despre politică și cetate. Sunt subiectele despre care a scris Constantin Noica cu bucurie, cu plăcere intelectuală, cu rafinament filosofic, cu dorința de a da noi interpretări.

constantin-noica-interpretari-la-platon

Într-un moment istoric decisiv pentru viața politică grecească, pe vremea când Atena era cea mai puternică democrație, când era prima forță militară și navală, când era foaierul cultural și artistic al lumii grecești, pe scena intelectuală ateniană de acum două mii și cinci sute de ani își face apariția un descendent al unei familii aristocrate și un urmaș al celebrului gânditor Socrate – Platon. A trăit anii maturizării într-o epocă nefastă, sub o guvernare tiranică, a studiat și a călătorit mult, pentru ca la împlinirea vârstei de 40 de ani să pună capăt peregrinărilor și să pună bazele unei școli care va primi numele de Academie, un edificiu teoretic a cărui glorie va spori în timp. Opera lui Platon a avut un destin excepțional, Platon fiind unul dintre puținii filosofi greci ale cărui scrieri ne-au parvenit în totalitate. Transcrise și retranscrise ele au ajuns până în zilele noastre, influențând antichitatea târzie, gândirea bizantină, filosofia Renașterii, idealismul romantic, chiar și realismul

metafizic. Cele mai vechi manuscrise, copii ale unor dialoguri platoniciene, datând de la începutul secolului al X-lea se păstrează la Biblioteca Națională din Paris și la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Este fascinant să citești despre ediții ale scrierilor lui Platon redactate cu mult înainte de apariția tiparului. Aristofan din Bizanț (257-180 î.H.) a fost printre primii care au clasificat publicarea dialogurilor și scrisorilor lui Platon. După ce Marsilio Ficino l-a redescoperit lumii apusene pe înțeleptul grec, au apărut edițiile tipărite, în 1578 apărând la Geneva, sub îngrijirea lui Henri Estienne, prima ediție modernă, fiecare pagină având două coloane: pe coloana din dreapta, textul grec, pe coloana din stânga, traducerea latină, făcută de Jean de Serres. Pe mijloc, între coloane se află literele a, b, c, d, e, care împărțeau fiecare coloană în cinci paragrafe, rămase până în zilele noastre ca modalitate universală de citare a dialogurilor platoniciene. În cultura română, Platon este o apariție relativ târzie; primele traduceri ale dialogurilor…

Mai mult...