Eseuri

Întoarcerea la Esențial

Bogdan Mandache

Hinduism, yoga, ortodoxie, alchimie, philosophia perennis, sufism nu sunt căi divergente, căutări haotice, dincolo de diferențele sau opozițiile de suprafață, toate regrupându-se într-o unitate fundamentală

Jean Biès (28 august 1933, Cauderan – 11 ianuarie 2014, Paris) a fost un cunoscut eseist, poet și universitar francez, preocupat îndeosebi de gândirea tradițională. Este autorul unui număr impresionant de cărți, din care amintim aici câteva: Mont-Athos, Albin Michel, 1963; Empédocle d’Agrigente, Editions Traditionnelles, 1969; Littérature francaise et pensée hindoue, Klincksieck, 1973; Passeports pour des temps nouveaux, Dervy, 1982; Retour à l’Essentiel. Quelle spiritualité pour l’homme d’aujourd’hui? Dervy, 1986; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; Sagesse de la Terre, Les Deux Oceans, 1997; Grands Initiés du XX siecle, Philippe Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Philippe Lebaud, 2000; Petit dictionnaire d’impertinences spirituelles, Medicis-Entrelacs, 2006; Vie spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se leve à minuit, L’Harmattan, 2011. Jean Bies mi-a fost partener de dialog în două interviuri apărute în: Bogdan Mihai Mandache, Sensul ascuns, dialoguri despre esoterism, „Alchimia este arta transformării interioare”, Cronica,

2005, și Bogdan Mihai Mandache, Filosofia – aventura unui discurs, volumul III, „Lumea postmodernă este organizată în așa fel încât împiedică viața interioară”, Cronica, 2003. Pentru activitatea sa didactică și pentru cea literară, Jean Biès a fost răsplătit de statul francez cu distincțiile de Ofițer al ordinului național al Meritului (1993) și de Cavaler al Legiunii de onoare (1996). Era elev în ultimul an de liceu când l-a descoperit pe Rene Guénon, nu știa nimic despre el. Cărțile acestuia, La Crise du monde moderne și Le Regne de la Quantité i-au arătat tânărului Jean Biès gravele pericole care amenințau civilizația occidentală, și, în consecință, întreaga umanitate. A descoperit astfel că nu numai Guenon denunța riscurile unei modernități fără frontiere; mai erau câțiva intelectuali care căutau răspunsuri în fața destructurării societății, care căutau să recreeze cadrele vieții, condițiile modurilor de existență, care cultivau atitudinile interioare susceptibile de a salva omul și lumea. Printre intelectualii preocupați de incertitudinile viitorului amintim pe: Paul…

Mai mult...
Eseuri

Un platonism bizantin în Florența renascentistă

Bogdan Mandache

Tratatul lui Plethon este considerat o operă majoră a filosofiei secolului al XV-lea, suscitând renașterea platonismului filosofic, punând sămânța procesului care se va încheia cu crearea Academiei de la Florența. Prin traducerea textului lui Plethon, prin studiul introductiv și prin comentariile lămuritoare Alexander Baumgarten îmbogățește Biblioteca medievală și apropie cititorul român de un text esențial și fondator al modernității occidentale

georgios-gemistos-plethon-in-ce-privinte-se-deosebeste-aristotel-de-platon

La mijlocul lunii februarie a anului 1439, floarea clerului ortodox și elita învățaților bizantini stârnea uimirea și deopotrivă admirația locuitorilor Florenței; în fruntea alaiului se afla împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Conciliul pentru unirea Bisericilor de Răsărit și de Apus, care în anul precedent lucrase la Ferrara, se muta din cauza epidemiei de ciumă în capitala Toscanei. În acea zi de primăvară timpurie, sub un cer senin și un soare cald, locuitorii Florenței nu-și puteau stăpâni uimirea la vederea impunătorului cortegiu bizantin: „Li se păruse catolicilor, urmărind desfășurarea lentă și maiestuoasă a pompei rituale bizantine, că «raiul însuși se coborâse în biserica lor». Mișcați până în adâncul sufletului și cu ochii plini de lacrimi de emoțiune, își mărturiseau părerea de rău că nesocotiseră, până atunci, pe frații lor de credință. […] Când Leonardo Bruni, cancelarul republicii florentine, care era în același timp și un umanist de frunte, a adresat împăratului, în limba greacă, tradiționala urare de bună-venire, el nu saluta,

desigur, cu atâta însuflețire, pe suveranul strâmtorat care căuta în Apus un ajutor împotriva turcilor, jertfind neatârnarea de până atunci a ortodoxismului, ci pe stăpânitorul urmașilor celor ce, în frunte cu Homer și cu Tucidide, cu Eschil și cu Demostene, cu Platon și cu Aristotel, făcuseră gloria antichității și procuraseră evului mediu principala sa hrană intelectuală”, scrie P.P. Negulescu în Filosofia Renașterii. Era o atmosferă de vie admirație pentru valorile culturii clasice, pentru teologiile din Apus și din Răsărit, despre care se discuta în reuniunile de la Santa Maria Novella, dar si pentru literatura și filosofia vechilor greci, despre care se discuta în banchetele și reuniunile private. Printre iluștrii învățați bizantini prezenți la Florența se afla și Georgios Gemistos Plethon, „un bătrân de 83 de ani, înalt și robust, a cărui înfățișare de patriarh biblic sau de mag oriental – cu pletele albe căzându-i în valuri pe umeri […] nu putea să nu impresioneze pe italieni”, scrie filosoful român amintit…

Mai mult...
Eseuri

O scriere veche despre Sublim

Bogdan Mandache

Prin Eseul despre Sublim, Dionisius din Halicarnas a căutat cauzele decăderii oratoriei și literaturii, defectele recunoscute ale vorbitorilor și scriitorilor din secolul I, pledând pentru un discurs care să strălucească prin gânduri înalte și desăvârșita înălțime a expresiei.

Scoala-din-Atena

Sublimul este un termen care desemnează un tip de experiență estetică, ceea ce se află la cel mai înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire, de frumusețe, sau după cum avea să spună Walter Benjamin, este ceva dincolo de orice frumusețe. La origine chestiunea sublimului era una care privea retorica și estetica, sursa întregii discuții găsindu-se în dialogul platonician Phaidros: „Dacă se înstăpânește asupra unui suflet gingaș și curat, el îl stârnește și-l exaltă, și-l mână către cântări și felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veșmântul frumuseții și luminează mintea și sufletul urmașilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decât meșteșugul său, este un poet nedesăvârșit, iar poezia lui – numai cumpătare – pălește în fața celei hrănite de sfânta nebunie.” Dialogul platonician, unul despre scriere și vorbire, despre adevăr, alături de un alt dialog, Cratylos, avea să stârnească vii

dispute, ample comentarii de la Hermeias Filosoful până la Martin Heidegger. Problema sublimului a atras comentarii, mai cu seamă în lumea celor preocupați de retorică, de arta oratorică, de frumusețea expozeului începând cu veacul întâi al erei noastre, mai accentuat după ce tratatul Peri hupsous/Despre sublim a început să circule în mediile intelectuale ale lumii antice. Înainte de a face câteva considerații despre acest tratat și editarea sa în limba română, vom aminti finalul tratatului. Autorul, să-i spunem deocamdată autorul necunoscut, scriindu-i lui Postumius Terentianus, își exprimă mirarea că în vremea lor nu mai erau „talente foarte convingătoare și pline de vioiciune, pătrunzătoare și sprintene și mai ales pornite către discursuri plăcute, dar talente cu totul înalte și pline de măreție nu se mai nasc, decât numai rareori; atât de mare secetă de oratori bântuie acum în lume!” Toată decăderea își avea originea în „robia legiuită” care poate fi numită „colivie a sufletului și închisoare obștească”, dar și în faptul…

Mai mult...
Eseuri

Pluralitatea înțelesurilor

Bogdan Mandache

În prefața traducerii în limba română, Mihai Izbășescu scria despre Relatare…ca despre o carte rafinată și subtilă care merita o atenție ieșită din comun, pentru că dincolo de personalitatea și viața lui David sau Solomon, important este „a arunca o privire dincolo de cortina ce separă istoria de legendă, faptele reale de relatarea pentru posteritate.”

Distincția real/ireal este totdeauna posibilă în cadrul unui text pornind de la criteriile care permit a administra proba condițiilor de posibilitate a realului; acestea se discern prin suprapunerea mai multor discipline, referința ficțională a unui text putând fi văzută prin prisma filosofiei, a istoriei, a literaturii. În 1926, Francois Mauriac recunoștea o bază filosofică în opera literară: „Întreaga tehnică romanescă trimite la metafizică”. Peste mai puțin de două decenii, Jean-Paul Sartre arăta că filosofia, mai cu seamă filosofia existențialistă, își găsea modul de expresie adecvat în diferite genuri artistice, cum ar fi teatrul, cinematograful, dar mai ales romanul, fenomenul Sartre putând fi considerat un caz de aplicare a afirmației lui Mauriac care trimite la un fond de umanitate comun în care se poate recunoaște fiecare. Pe de altă parte, fie că se optează pentru categoriile unei analize clasice sau ale unei analize cu mijloacele contemporane, a priori totul pare a opune textul romanesc față de textul filosofic. Mai întâi forma

sa, pentru că textul filosofic nu este narativ decât accidental și nu prin definiție, sau cel puțin nu este narativ în același fel în care este textul romanesc; apoi materialul său, romanul definindu-se ca punere în scenă a unui univers fictiv, în vreme ce orizontul de cercetare al filosofiei este adevărul; ambiția unui proiect romanesc nu coincide strict cu un demers intelectual. Romanul se impune definitiv în Occident odată cu romantismul, estetica hegeliană făcând pasul decisiv către considerarea romanului ca adevărat obiect de reflecție filosofică. Romanticii germani au fost primii care au considerat că era vremea să propună o adevărată „teorie a romanului”, după o expresie datorată lui Friedrich Schlegel și dusă mai deoparte de Georg Lukacs, în lucrarea Teoria romanului, scrisă sub influența vădită a intuițiilor hegeliene. Având ca reper fundamentul filosofic al romanului, Lukacs distinge romanul idealismului abstract, romanul deziluziei eroului în fața mediocrității lumii, romanul înfruntării dintre erou și lume. În oglinzile romanești se reflectă, se înfruntă,…

Mai mult...
Comentarii, Eseuri

Citadela interioară

Bogdan Mandache

Filosofia era înțeleasă ca mod de viață, ca manieră de a trăi, dar înțeleasă nu doar ca o conduită morală, ci ca un mod de a fi în lume, care trebuie urmat în fiecare clipă, transformând astfel întreaga viață. Aceasta este lecția lui Marc Aureliu: o invitație adresată fiecăruia să se transforme pe el însuși.

statuie-marc-aureliu

Cultivând în viața sa sârguința și iubirea de știință, bunătatea, blândețea, iubirea, modestia, spiritul de dreptate și adevăr, Marc Aureliu a biruit timpul, opera sa fiind vie și după mai bine de 18 secole de la scrierea ei. Opera sa, cunoscută și sub numele de Cugetări, deși nu fusese scrisă în vederea publicării, a pasionat de-a lungul timpului nu numai aristocrați ai spiritului cum ar fi Shaftesbury, Frederic al II-lea sau Goethe, ci a fost un îndreptar de viață pentru nenumărați necunoscuți care i-au putut citi opera tradusă în numeroase limbi, de la un capăt la altul al pământului. Ediția princeps, îngrijită și adnotată de Gulielmus Xilandros, a apărut la Zurich, în 1558, redactată după un manuscris Codex Palatinus. În ediția de la Oxford, titlul sub care apare cartea împăratului și filosofului este Marci Antonini imperatoris, de se ipso ad se ipsum. Marcus Annius Verus, viitorul împărat și filosof, s-a născut la 26 aprilie 121, bunicul și tatăl său fiind

consuli ai Romei. La 18 ani este numit quaestor, în 147, cu numele de Marcus Aelius Aurelius Verus Antoninus Caesar Augustus este asociat la conducerea Imperiului de împăratul Antoninus Pius, timp în care devine adept al filosofiei stoice. În 161, Marc Aureliu devine împărat, rămânând în fruntea Imperiului până în anul 180. În timpul vizitei în Grecia, 175-176, împăratul Marc Aureliu a fost inițiat în misterele de la Eleusis și a creat la Atena o catedră de retorică și patru de filosofie pentru Academie, Liceu, Portic și Grădina lui Epicur. Domnia sa a cunoscut numeroase dificultăți (războaie, revolte, ciuma, cutremure, inundații) care au depopulat Imperiul și au avut consecințe sociale și economice nefaste asupra vieții imperiale romane. Dar rândurile de față nu sunt despre împăratul Marc Aureliu, sunt despre filosoful stoic Marc Aureliu, despre cel care a căutat să trăiască filosofic viața sa de împărat. Iată cu câtă căldură scria Vasile Pârvan, de la Berlin, din vara lui 1909: „…a…

Mai mult...
C.G. Jung, Eseuri, Simboluri

Piatra filosofală

Bogdan Mandache

Alchimia este arta transformării interioare și a realizării unei stări supraumane. Marea Operă, numită și arta sau filosofia Focului, a dat naștere unei bogate literaturi în care secretul operei este ascuns sub formulări greu de înțeles celor deprinși doar cu descifrarea literei.

piatra-filosofală-thumb

Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual care vizează eliberarea omului de fatalitatea și apăsarea materialității, un fundal care îi menține prezența pe scena contemporană, chiar dacă astăzi nu sînt reunite condițiile istorice, culturale și spirituale care să facă posibilă revenirea durabilă a Artei lui Hermes în Occident. Asemenea tuturor „științelor sacre”, alchimia pleacă de la datele imediate care simbolizează realitățile de ordin divin ce se relevă în cursul „transmutărilor” ale căror etape constituie Marea Operă. Opera la negru (Nigredo) – putrefacția materiilor chimice în alambic – semnifică simbolic coborîrea în interiorul sinelui (interiora terrae), în straturile din ce în ce mai profunde ale psihicului. Munca de disoluție arată aspectele cele mai obscure ale eului. Opera la alb (Albedo) reconciliază dualitățile opuse și reintegrează elementele în arhetipurile lor. Literalmente, alchimistul procedează la „sublimări” ale materiei supuse unor focuri variabile ale athanorului și organizează puțin cîte puțin haosul inițial cu ajutorul „rectificărilor” neîncetate. Opera la roșu

(Rubedo) corespunde obținerii aurului vulgar și simbolizează „nopțile Soarelui și ale Lunii” – sulful și mercurul – de unde se va naște aurul adevărat, Piatra filosofală, simbol al totalității. Alchimia este arta transformării interioare și a realizării unei stări supraumane. Marea Operă, numită și arta sau filosofia Focului, a dat naștere unei bogate literaturi în care secretul operei este ascuns sub formulări greu de înțeles celor deprinși doar cu descifrarea literei. Amintim cîțiva autori celebri de tratate alchimice: Albert cel Mare, Roger Bacon, Gerard Dorn, Nicolas Flamel, Michael Maier, Paracelsus, Basile Valentin, Arnaud de Villanova, Roger Bacon, Raimundus Lullus, Cornelius Agrippa, Heinrich Khunrath. Teme și subiecte alchimice întîlnim și în literatură: Johann Valentin Andreae (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz), Goethe (Faust), Balzac (Elixir de viață lungă, Căutarea absolutului, Seraphîta), Victor Hugo (Notre-Dame de Paris), Gustav Meyrink (Golem, Îngerul de la fereastra dinspre apus), Marguerite Yourcenar (Opera la negru/Piatra filosofală), Paulo Coelho (Alchimistul).  De cele mai multe ori asupra înțelegerii…

Mai mult...
Comentarii, Eseuri, Simboluri

Simboluri, viziuni, mistere

Bogdan Mandache

Memoriile lui William Butler Yeats dau glas căutărilor, pasiunilor, inițierilor, viziunilor, misterelor, bucuriilor unei vieți trăite intens alături de femei fascinante, cum au fost Maud Gonne, Diana Vernon, Lady Gregory sau Georgie Hyde-Lees, totdeauna împreună cu ceea ce slujește binele, adevărul și frumosul.

Artis-manuscris-alchimic-german

Renumit scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, William Butler Yeats a fost atras de tînăr de ocultism și misticism, și mărturisește aceasta chiar în primele rînduri ale cărții sale Memorii, traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2017, 222 p. În 1886, W.B. Yeats pune bazele Lojii din Dublin a Societății Hermetice, se împrietenește cu poetul și pictorul George Russell, preocupat și el de misticism, spre surprinderea lui John Butler Yeats, tatăl lui William, care încercase să-și țină fiul departe de fenomene oculte. „Petreceam mult timp printre teosofi, unde ajunsesem venind în derivă de la Societatea Hermetică din Dublin.[...] Eram membru al Secției Ezoterice, un cerc restrâns format din cei mai devotați adepți, care se întruneau săptămînal ca să studieze tabele ale simbolismului oriental”, scrie William Butler Yeats. Era atras de ocultism, frecventa celebrul salon al doamnei Helena Blavatsky, dar căuta și dovezi, vorbea despre experimente, ceea ce ar fi evitat, în

opinia sa, transformarea adepților în dogmatici rupți de viață; nu a trecut mult pînă cînd a fost invitat să se retragă din Secția Ezoterică. Tatăl său l-a prezentat lui Edwin Ellis, poet și pictor, membru al unei „frății” care prin artă, simbolism, intuiții poetice și filosofice cultiva adevăruri mistice; a fost perioada în care Yeats s-a apropiat de filosofia mistică din Cărțile profetice ale lui William Blake în care vedea „primul scriitor al vremurilor moderne care a demonstrat indisolubila căsătorie a marii arte cu simbolul.” William Blake apare și într-o însemnare despre Maud Gonne, seducătoare artistă și militantă irlandeză, cu care avea îndelungi discuții despre literatură: „Părea să înțeleagă toate subtilitățile propriei mele arte și mai ales toată filosofia mea spirituală, iar eu aveam capul încă plin de William Blake, iar uneori spunea că o salvasem de la disperare.” Lucrînd cu simboluri, Yeats încerca să-i aducă mintea aproape de suflet, de pacea sufletului. Yeats a fost atras de timpuriu de…

Mai mult...
Cărţi, Comentarii, Eseuri, Volume Publicate

Întîlniri interioare

Bogdan Mandache

Un parcurs ale cărui pietre de hotar sînt căutarea sensului, descifrarea înțelesurilor, dorința de a nu rămîne la suprafața lucrurilor, de a trece dincolo de exterioritatea vieții cotidiene, de a primi spiritul interiorității.

bogan-mihai-mandache-întâlniri-interioare

Un nou volum în care redau luminile și umbrele cîtorva întîlniri interioare cu teme, locuri, personaje care revin constant în peregrinările mele. Un parcurs avînd ca punct de plecare și sosire biblioteca, spațiu al ordinii, hazardului și haosului, spațiu al unor întîmplări care reconfigurează la nesfîrșit odiseea cuvîntului. Pentru că despre cuvînt și rosturile sale, despre împlinirile gîndului creator sînt eseurile adunate în această carte. Cîntarea Cîntărilor și limbajul său simbolic, scrierile gnostice și lumea lor filosofică, poezia, filosofia și mistica lui Rumi, Taedium vitae

la Hermann Hesse, melancolia lui Durer, Thais văzută de Anatole France, personajul Das Esseintes al lui J.-K. Huysmans, Papini și al său om sfîrșit, Gabriele D’Annunzio descriind triumful morții sînt temele care au generat textele din acest volum. Un parcurs ale cărui pietre de hotar sînt căutarea sensului, descifrarea înțelesurilor, dorința de a nu rămîne la suprafața lucrurilor, de a trece dincolo de exterioritatea vieții cotidiene, de a primi spiritul interiorității. Bogdan Mihai Mandache Întîlniri interioare Iaşi, Editura Vasiliana ’98 Anul apariției: 2019 Număr pagini: 134

Mai mult...
Eseuri

Metaforă și interpretare

Bogdan Mandache

Scriind despre opera lui Paul Ricoeur, unul dintre cunoscuții săi comentatori, Jean Greisch, afirmă că studiul metaforei vii marchează un fel de cezură în itinerariul filosofic al autorului, trecînd de la o hermeneutică a simbolurilor la o hermeneutică a textelor care găsește centrul de gravitație în fenomenul inovației semantice, unul din principalii operatori ai acesteia fiind metafora

simbol-si-metafora-iasmina-petrovici

Paul Ricoeur (1913-2005) a fost unul dintre principalii reprezentanți contemporani ai filosofiei hermeneutice. A predat filosofia la mai multe universități dintre care amintim pe cele din Strasbourg, Paris X-Nanterre, Toronto, Louvain și din Chicago. Paul Ricoeur este autorul unei vaste opere filosofice; din cărțile purtînd semnătura sa amintesc: Philosophie de la volonté I. Le volontaire et l’involontaire; Philosophie de la volonté II. Finitude et culpqbilité; De l’interprétation. Essai sur Freud; Le conflit des interprétations. Essais d’herméneutique; La metaphore vive; Temps et récit I; Temps et récit II. La configuration du temps dans le récit de fiction; Temps et récit III.Le temps raconte; Du texte à l’action. Essais d’herméneutique II; Soi-meme comme un autre; L’herméneutique biblique; La memoire, l’histoire, l’oubli. Parte dintre aceste cărți au fost traduse și în limba română. Rigoare, subtilitate, complexitate sînt cîțiva termeni care definesc un parcurs filosofic care merge de la ontologie la justiție socială, de la fenomenologie la reflecția hermeneutică, de la ficțiune la povestirea

biblică, de la identitate narativă la filosofia voinței. Opera sa filosofică a atras numeroși cercetători, a fost subiectul a numeroase simpozioane și colocvii, a numeroase studii, cărți si teze de doctorat, a fost omagiată de numeroase publicații care i-au dedicat numere speciale. O încercare de descifrare a lumii textului, a discursului simbolic și a metaforei vii întreprinde Iasmina Petrovici în cartea Simbol și metaforă vie. Interpretarea în hermeneutica lui Paul Ricoeur, București, Editura Tritonic, colecția „Comunicare. Media”, 2016, 234 p. Într-o primă aproximare, hermeneutica filosofică poate fi definită ca o reflecție asupra operațiilor de comprehensiune implicate în interpretarea textelor. De la începutul secolului al XIX-lea, hermeneutica n-a încetat să-și extindă cîmpul aplicațiilor. Nu puțini au fost cei care s-au întrebat dacă hermeneutica poate fi privită ca o metodă de lectură a textelor filosofice, dacă și-a dobîndit un statut filosofic, dacă poate revendica o universalitate sui generis sau a rămas o simplă „știință auxiliară”, ce se poate înțelege prin „lectura hermeneutică”…

Mai mult...
Eseuri

Despre lectură sau suflarea vie a sanctuarelor

Bogdan Mandache

A fost o vreme cînd un text scris, un manuscris era citit de mai multe ori pînă era memorat, cititorul devenind el însuși o carte sau mai multe cărți. În mănăstirile apusene unde se păstrau vechi texte, izbucneau de la lumînări uitate incendii care mistuiau comori scrise; erau călugări care aveau putere de memorare, devenind astfel ei înșiși biblioteci

despre lectura 2

Numeroase miniaturi medievale surprind imagini ale unor călugări aplecați asupra unor manuscrise fie pentru a le copia, fie pentru a le citi și reciti pentru a le memora, fie pentru a le citi, pentru a le pătrunde slova, pentru a le pune într-un nevăzut dialog cu alte scrieri. Într-un tablou al lui Caravaggio, sfîntul Ieronim este reprezentat aplecat asupra unei mese încărcate de manuscrise, într-un colț fiind un craniu, simbol al trecerii ireparabile a timpului, îndemn la a nu irosi nici o clipă. Bărbați și femei citind au devenit un subiect tot mai răspîndit în pictura modernă, și amintim aici doar cîțiva pictori care au transpus artistic imaginea cititorului: Emmanuel Benner, Torsen Vasastgema, Fabio Hurtado Ensueno, Jean-Honore Fragonard, Berthe Morisot, Sylvere Seguin, Suzanne Valadon, Carl Vilhelm Holsoe, iar în pictura românească Theodor Pallady, Gh. Petrașcu sau Nicolae Vermont. În toate creațiile lor plastice în care au redat nobila îndeletnicire a cititului, pictorii au surprins cititorii și lectura făcută cu sîrg,

cu plăcere, într-o atmosferă dominată de o blîndă tăcere. Cunoscutul scriitor argentinian Alberto Manguel și-a dorit toată viața să trăiască printre cărți. La patru ani a învățat să citească, de scris abia la șapte ani; nu e nimic surprinzător, Manguel susține că ar fi putut trăi fără să scrie, nu și fără să citească: „Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” Pentru Alberto Manguel fiecare carte era o lume în sine, o lume în care își găsea refugiul. Un „refugiu” care a început în 1964, cînd avea 16 ani, și s-a  angajat la librăria Pygmalion din Buenos Aires. Povestește cum citea cu pasiune cărțile venite în librărie, cum se atașa de o anume ediție, cum de multe ori nu mai aducea cartea în librărie, proprietara îngăduind ca în anumite limite angajații să nu aducă înapoi cărțile luate spre lectură. Manguel…

Mai mult...