Eseuri

Jakob Böhme într-o lectură contemporană

Bogdan Mandache

Apogeul unei viziuni "ştiinţifice" asupra lumii a adus de multe ori şi o viziune reducţionistă asupra înţelegerii aceste lumi. Astăzi sînt tot mai evidente încercările de a stabili forme de coexistenţă, punţi de legătură între gîndirea de tip esoteric şi forma de gîndire ştiinţifică, între mythos şi logos, iar eseul lui Basarab Nicolescu despre Jakob Böhme este un strălucit exemplu în acest sens

jakob boehme

"Omule, deschide-ţi ochii spiritului, vreau să-ţi arăt aici dreapta, adevărata, autentica poartă a divinităţii, aşa cum vrea s-o aibă acel Dumnezeu unic." - Jakob Böhme, Aurora Considerat de Hegel drept "primul filosof german", iar de Schelling "o apariţie minunată în istoria omenirii şi, mai ales, în istoria spiritului german", Jakob Böhme revine în ultimele decenii în atenţia filosofilor, cît şi a celor preocupaţi de esoterism, pe fondul unui mai larg interes pentru teosofia şi hermetismul germane, care de la Paracelsus la Herman Hesse, Carl Gustav Jung şi Thomas Mann au influenţat cultura europeană. Mulţi consideră că apariţia Iluminismului german a fost favorizată de idei cuprinse în opera filosofului protestant, că a inspirat cercetările de alchimie întreprinse de Newton, că i-a influenţat pe Franz van Baader, Spinoza, Leibniz, Hegel, Scopenhauer, Nietzsche, Feuerbach, Kierkegaard, Bergson, Heidegger, dar şi pe gînditorii ruşi precum Herzen, Dostoievski sau Soloviov. Dacă ideile filosofului autodidact cu vocaţie de creator, Jakob Böhme (1575-1624), s-au răspîndit cu repeziciune în

Anglia şi Olanda, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a stîrnit interesul lui Louis- Claude de Saint-Martin, "filosoful necunoscut", care a realizat o frumoasă traducere în franceză a cărţii Aurora, oder die Morgenröte im Ausgang (1). De atunci opera filosofică şi mistică a lui Jakob Böhme a devenit un punct de referinţă pentru mulţi cărturari francezi, deşi la prima vedere aparenta obscuritate a scrisului lui Böhme lasă impresia că doar un grup restrîns de specialişti ar putea fi interesaţi de opera sa. Aminteam că de cîteva decenii întreg curentul teosofic german este redescoperit urmărindu-se continuitatea ideilor sale dincolo de cadrul strict al hermetismului, sau al curentului teosofic, în opere literare exemplare regăsindu-se explicite influenţe. De partea curentului teosofic stau Paracelsus, Böhme, Oetinger, von Baader sau Zinzendorf, iar de partea artei şi literaturii, a ceea ce se numeşte Kulturphilosophie, îi întîlnim pe Goethe, Ludwig Tieck, Novalis, Hermann Hesse, Carl Gustav Jung, Thomas Mann. La descoperirea acestor filiaţii au contribuit…

Mai mult...
Eseuri

TEMPLUL – Arhetipul construcţiei spirituale

Bogdan Mandache

Dincolo de referinţa strict biblică, la Primul Templu în primele grade, la cel de-al doilea Templu în gradele capitulului, construcţia Templului trimite către o muncă personală şi colectivă, o muncă de ordin spiritual în care referinţele strict istorice, realitatea lucrărilor, construcţia în sine cu dimensiuni, rol şi atribuţii în viaţa socială în timp se estompează

solomon temple

În accepţiunea sa de arhetip prezent în toate marile civilizaţii ale lumii, templul păstrează semnificaţia consacrată de rădăcina grecească a cuvîntului – temeneos – domeniu separat, spaţiu rezervat cultului şi izolat de lumea profană. Templul este locul contactului dintre divinitate şi lumea pămînteană, iar elementul său central este imaginea fiinţei divine, căreia îi este închinat sau care locuieşte acolo. Orice act ritual, orice cuvînt performativ pronunţat de cel în drept în faţa acestei imagini se repercutează dincolo de realitatea sensibilă. Fără această imagine de putere, prezentă fizic sau virtual, nu se poate vorbi despre templu. "Templul este o reflectare a lumii divine. Arhitectura lui este aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre divin: efervescenţă a vieţii în templul hindus, măsură în templele de pe Acropole, înţelepciune şi dragoste în templele creştine, legămîntul dintre cer şi pămînt în moschei. Templele sînt replicile pămînteşti ale arhetipurilor cereşti, ca şi imagini cosmice", scriu autorii celebrului Dicţionar de simboluri. S-au conturat în timp

două nivele de reflecţie diferite, dar complementare în ceea ce priveşte zidurile şi separarea de lumea profană: pe de o parte, o interpretare literală, ataşată zidurilor concrete ale vechilor temple şi care trimite la ceea ce Rudolph Otto numea mysterium tremendum; pe de altă parte, o lectură hermeneutică în care templul devine inima figurată a universului, de unde iradiază lumina divină. Templul, în calitate de construcţie, este inspirat de modelul cosmologic propriu fiecărei culturi şi reproduce simbolic ordinea cosmică. Nu este aici locul unor analize şi prezentări ale diverselor interpretări asupra simbolismelor templelor egiptene, greceşti sau romane. Una dintre construcţiile celebre ale antichităţii biblice este Templul lui Solomon, sanctuar central al cultului iudaic, situat pe una din colinele Ierusalimului. Iniţial, regele David voise să construiască templul, dar Domnul, prin mijlocirea profetului Natan, îl înştiinţează că fiul său "va zidi casă numelui Meu şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci" (II Regi 7, 13). Cînd Solomon a ajuns rege…

Mai mult...
Eseuri

Doritori nebuni, un manifest masonic?

Bogdan Mandache

Doritori nebuni nu a reţinut totdeauna atenţia criticilor literari, însă pentru istoria masoneriei române, cît şi pentru istoria mentalităţilor, el este o lectură importantă.

Cornelia Bodea Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române Unitatea naţională,

În celebra sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, G. Călinescu îl aşază pe Dimitrie Bolintineanu în rîndul romanticilor "macabri şi exotici", exercitîndu-şi din plin spiritul critic în aprecierile asupra operei scriitorului de origine macedoneană. Criticul acordă un spaţiu generos lui  Bolintineanu, aprecierile critice asupra operei interferînd cu numeroase trimiteri la biografia scriitorului ( participarea la revoluţia de la 1848, arestarea, surghiunul, şederea la Constantinopol, peregrinările sentimentale, ministru de instrucţie în timpul lui Cuza). Deşi Călinescu îi reproşează poetului în repetate rînduri locurile comune, iar în alte cazuri îl acuză de trivializare, de ridicol, de "abuz de macabritate", de exces în folosirea diminutivelor, îi recunoaşte în multe creaţii, dar cu precădere în Legende, "intuiţia valorii acustice a cuvîntului, care caută cuvîntul pentru ceea ce sugerează dincolo de marginile lui noţionale". Nu creaţia poetică a lui Dimitrie Bolintineanu face obiectul acestor rînduri, ci romanul Doritori nebuni, publicat în foileton în ziarul "Dîmboviţa", din Bucureşti, între 3/15 iunie-15/27

noiembrie 1864. (1) Bolintineanu a ales două generaţii istorice ca eroi ai romanului său; prima este generaţia 1821, evident cu trimiteri la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, iar a doua este generaţia 1837, activă în perioada Regulamentară din timpul domniei lui Alexandru D. Ghica, anul 1837 corespunzînd schismei dintre Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu, pe tema "adaosului" la Regulamentul Organic, Eliade trecînd de partea domnitorului Alexandru D. Ghica. Influenţat şi de evenimente ulterioare, Bolintineanu nu avea să îl includă pe Câmpineanu printre eroii romanului, evident nici printre protagoniştii Lojii masonice Regeneraţiunea, membri care deşi poartă nume conspirative sînt uşor identificabili, după cum arată Cornelia Bodea: Dem, Poetul – Dim. Bolintineanu; Vel – Nicolae Bălcescu; Luţ – Costache Bellu; Edem – Eliade Rădulescu; Cheren – Iancu Văcărescu; Radoţi – Grigore Rădoşanu; Els – Christian Tell; On – Ion Deivos. Dar ce înseamnă "doritori nebuni"? Înaintea începerii unui specatcol de teatru, Dem/Dimitrie Bolintineanu şi Luţ/Costache Bellu au o conversaţie, în care Luţ…

Mai mult...
Eseuri

Peştera şi umbrele sale

Bogdan Mandache

Unii comentatori au văzut în peştera gînditorilor antici simbolul materiei şi al fluxului nedeterminat unde Ideea vine să ocupe loc. Peştera platoniciană este chora nevăzută raportată la Hades unde se gravează determinările inteligibile ale ideii pentru a oferi vizibilitatea sa vizibilului.

pestera 01

În cunoscutul dialog Republica, Platon îndeamnă la a găsi asemănări în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu această întîmplare: "iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de /lungimea/ întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.(...) Ciudată imagine şi ciudaţi sînt oamenii legaţi!". Peştera joacă un rol simbolic esenţial în vechile credinţe greceşti care sînt înrădăcinate în forţele elementare ale pămîntului; religia preistorică

anterioară noii viziuni a lumii olimpiene care se ridică în poemele homerice se întemeiază pe divinităţile materne ale profunzimii pămîntului. Aceste puteri erau surse deopotrivă ale fecundităţii şi ale morţii, divinităţile htoniene ţineau la origine de sfera feminină, iar domeniul lor obscur nu va fi uitat de lumea luminoasă a zeilor olimpieni. Practicile cultelor htoniene şi olimpine erau într-un contrast perfect opunînd orientarea cerească a sacrificiilor celor din urmă orientării terestre a celor dintîi. Se ucidea o victimă de culoare albă în cinstea olimpienilor, cu gîtul înspre cer, pe un altar înalt; pentru htonieni, dimpotrivă, se sacrifica o victimă de culoare neagră, adeseori un berbec, cu gîtul înspre pămînt, pe un altar jos sau într-o groapă adîncă, bothros. Ilustrarea acestui ritual se găseşte în Odiseea, cînd Circe îi cere lui Ulise să se îndrepte către tărîmul lui Hades, către locul sacru unde se întîlneau cele patru fluvii ale Infernului. Groapa sacrificială, bothros, este cel mai vechi loc de cult care…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Cei cinci înţelepţi – a patra călătorie a calfei

Bogdan Mandache

În masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

moses detail by michelangelo buonarroti

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele. Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi? Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în parte, sau după cum

spunea Maimonide: "Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui  Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care l-au precedat şi care l-au urmat". Sau cum scrie în Deuteronom: "De atunci nu s-a mai ridicat în Israel prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă". Despre Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această enigmatică formulă : "Eu sînt Cel ce sînt". Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt faptele reale, dar…

Mai mult...
Eseuri

Piatra – interioritate şi materialitate

Bogdan Mandache

"În Evul Mediu, genul uman nu a gîndit nimic important care să nu fi fost scris în piatră", Victor Hugo, Notre-Dame de Paris.

chartres30

În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră. Templul nu era accesibil profanului, sau celui care schimba în profan tot ceea ce atingea. În Egiptul antic piatra primordială era suportul simbolic al întregii construcţii: "În fundaţii sînt aşezate simboluri precum echerul, nivela sau pietrele preţioase. Aceste simboluri nu sînt destinate văzului oamenilor, ci asigură stabilitatea spirituală a edificiului care se bizuie în întregime pe funcţii creatoare. Cum să nu evoci piatra sacră de la Heliopolis în formă triunghiulară, unde se aşeza pasărea Phoenix? Această piatră sacră era o rază de lumină corporizată şi, în modul acesta apărea etern oamenilor. Această piatră de fundaţie amintea deopotrivă prima dimineaţă a creaţiei şi simboliza raza de lumină pe care regele urca pînă la cer", scria cunoscutul egiptolog francez Christian Jacq. În dialogul Republica, Platon recomanda ucenicilor în ale filosofiei să studieze muzica, astronomia, aritmetica,

geometria, despre aceasta din urmă precizînd că "este ştiinţa a ceea-ce-veşnic-este. Ea reprezintă, deci, preavrednic bărbat, un mijloc de a atrage sufletul spre adevăr şi de a pregăti inteligenţa filosofului să îndrepte în sus facultăţile pe care, în chip nepotrivit, le îndreptăm în jos". În mod tradiţional, acestor arte liberale care alcătuiau quadrivium li se adăugau alte trei: gramatica, retorica, dialectica (trivium). Cele şapte arte liberale au fost fundamentul întregului învăţămînt medieval, inclusiv al celui clerical. Secolul al XII-lea este cunoscut pentru marile enciclopedii scrise, dar şi pentru enciclopediile în piatră, una dintre acestea fiind Catedrala din Chartres, pe al cărei portal occidental sînt reprezentate cele şapte arte liberale. Texte vechi aparţinînd confreriei zidarilor medievali-manuscrisele Regius şi Cooke - enumeră ştiinţele şi artele care se vor regăsi şi în constituţiile gotice: gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia.  În continuarea acestei enumerări se precizează: "Remarcaţi, vă rog, că toate ştiinţele sînt cuprinse în Geometrie; nici gramatica, nici logica, nici una…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri

Treptele perfecţiunii şi scara Cavalerului Kadosh

Bogdan Mandache

În toate tradiţiile spirituale scara simbolizează ascensiunea, progresul, perfecţionarea. Scara apare deopotrivă în mitologii, dar şi în marile religii, devenind în timp şi motiv literar sau artistic.

Le songe de Jacob

"Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Scara este un simbol ascensional clasic, desemnînd nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine prin natura sa de axa lumii, de verticalitate şi de spirală", afirmă autorii celebrului Dicţionar de simboluri. Pentru lumea creştină, scara este un simbol pentru ceea ce leagă pămîntul de cer, iar imaginea cea mai cunoscută este cea a visului lui Iacov din Facerea: "Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luînd una din pietrele locului aceluia şi punîndu-şi-o căpătîi, s-a culcat în locul acela. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pămînt, iar cu vîrful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: "Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi

ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi." Unul din ecourile literare ale visului lui Iacov îl găsim în Paradisul lui Dante: "O scară 'n faţă cum în soare-o are/ curatul aur, am văzut, şi naltă/ cum n'aveau ochi spre-atît de sus urcare.// Pe-ai ei fuşcei în jos vedeam cum saltă/ atîtea lămpi, că 'n cer cîte-s aprinse/ păreau că-s strînse toate-aci 'ndeolaltă". În toate marile religii, misticii au căutat calea apropierii de Divinitate; prin credinţă, marii mistici au cunoscut Divinitatea. Grigore de Nazianz spunea: "Ce este acest nou mister care mă preocupă? Mă simt mic şi mă simt mare, liniştit şi exaltat, muritor şi nemuritor, pămîntesc şi ceresc. Împărtăşesc condiţia lumii de jos şi pe cea a lui Dumnezeu, pe cea a cărnii şi pe cea a spiritului", iar în Upanişade găsim acest îndemn: "Cînd cineva se ridică deasupra lui Eu, mie şi al meu, Atman se evelează ca adevăratul Sine"; misticii islamici vorbesc despre totalitatea fiinţei care include şi…

Mai mult...
Eseuri

Moartea care desăvîrşeşte

Bogdan Mandache

Moartea este pentru noi non-existenţa absolută, este ceva de negîndit, este neantul absolut, abolirea existenţei şi a fiinţei individuale, marea tăcere eternă: "Cum nu ştiu de unde vin, nu ştiu încotro mă îndrept. Ştiu numai că ieşind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu", spunea Pascal

osiris-isis-nepths

Dintotdeauna oamenii au căutat să dea sens unui fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat - moartea. De la străvechile texte sapienţiale pînă la texte de dată recentă ale antropologilor, filosofilor, teologilor şi istoricilor, istoria gîndirii este marcată de o continuă strădanie de descifrare a misterelor morţii. Totuşi, pentru istoria mentalităţilor, tema morţii este una de dată relativ recentă, ea impunîndu-se odată cu "noua istorie", cu studiile fundamentale ale lui Philippe Ariès (Essais sur l'histoire de la mort en Occident du Moyen Age à nos jours şi L'homme devant la mort), apărute la mijlocul deceniului al VIII-lea al secolului trecut. În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii; puterile care existau înainte de apariţia acestei ordini, cum ar fi divinităţile, nu erau supuse morţii şi cunoşteau o regenerare permanentă. Moartea trebuia "trăită" ca transformare şi iniţiere. Prima frază din Textele piramidelor este edificatoare în acest sens: "Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat

viu" şi pune în lumină victoria asupra morţii, atotputernicia vieţii, călătoria către viaţă în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, neperisabil. Un frumos paragraf evocă trecerea faraonului printr-o moarte aparentă care precede învierea: "O, rege Osiris, tu ai plecat (dar) vei reveni,/ Tu ai adormit (dar) te vei trezi". Faraonul este capabil să depăşească frontierele morţii, dovedind că moartea nu este un obstacol de netrecut, nici un capăt. Cel mai cunoscut mit egiptean al învierii divine este cel al lui Osiris: "Osiris este activitatea vitală universală, fie terestră, fie cerească. Sub forma vizibilă a unui zeu, el coboară în lumea morţilor pentru a le permite regenerarea, şi în sfîrşit învierea în slava osirică, deoarece orice mort dezvinovăţit este un germene al vieţii în profunzimile cosmosului, la fel cum este bobul de grîu în profunzimile pămîntului", scria Albert Champdor. Osiris este ucis de fratele său Seth, iar trupul său este tăiat în bucăţi şi acestea aruncate în…

Mai mult...
Eseuri

Virtuţile călăuzitoare

Bogdan Mandache

În cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuni aprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decît atunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fost reprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardea focul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta la romani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile unei femei

virtuti 2

În multe tradiţii care cultivă transmiterea, care trece dincolo de simpla comunicare a unor cunoştinţe, căile de acces cer în mod imperios cultivarea unor virtuţi: Înţelepciune, Forţă, Frumuseţe. Nu este doar un simplu exerciţiu retoric să observăm că aceste trei substantive, desemnînd trei virtuţi, sînt de genul feminin. Nu va trebui să căutăm foarte mult în sfera sacrului pentru a găsi ilustre figuri feminine care din texte literare, filosofice şi iniţiatice îl îndrumă pe pelerin şi îl orientează pe cel pornit în căutări astrale. Diotima din dialogul Banchetul al lui Platon, Doamna Filosofie despre care scrie Boethius în Mîngîierile filosofiei , Beatrice din Divina Comedie , călăuză a lui Dante prin Purgatoriu şi Paradis, Laura din sonetele lui Petrarca, femeile cîntate de trubadurii medievali sînt doar cîteva exemple ale eternului feminin în care regăsim constante sale: surîzătoare şi gravă, apropiată şi îndepărtată, luminoasă şi secretă, totdeauna inspiratoare. Din antichitatea clasică grecească ni s-au transmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelor noastre

încă mai au a zăbovi pentru a descifra noi înţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguri ale lui Platon este Symposion sau Banchetul, dialog etic despre iubire. Dialogul lui Platon dă curs discuţiilor între cîţiva bărbaţi: Socrate, Aristodem, Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofan invitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şi libaţiile care o însoţeau, invitaţii au ales să-şi petreacă ziua în convorbiri despre un subiect asupra căruia nimeni nu se oprise în cîntările închinate zeilor: Despre Eros. După rînduială, au luat pe rînd cuvîntul toţi participanţii la banchet, iar la urmă Socrate, cel care spusese că "dacă cei dintîi au să vorbească mult şi frumos, vor grăi de-ajuns şi pentru noi". N-a fost aşa, Socrate fiind rugat să spună un cuvînt despre Eros. Spre surprinderea tuturor, Socrate a povestit ce a auzit odată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia. Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros "firea muritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existe de-a…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri, Simboluri

Divina Comedie ( II )

Bogdan Mandache

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve

The Divine Comedy

Călătoria în care Vergiliu i-a fost ghid lui Dante conţine multe elemente ale simbolismului navigaţiei la care Dante va face aluzie în primul cînt din Purgatoriu: Lăsînd în urm-o mare aşa grozavă,de-acum spre-a trece ape mult mai bune,vîntrele-ntinde duhului meu navă, şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,în care, spre-a fi demn de cerul sfînt,umanul spirit scoarţa şi-o depune." De altfel, acest simbolism al navigaţiei este mai evident cînd se fac referiri la bolta cerească şi la stele ca repere care au ghidat secole la rînd pe navigatori. Privind spre Ursa Mare, Dante observă un bătrîn pe a cărui faţă se oglindesc cele patru stele; era Cato, paznicul insulei Purgatoriului, cel care aflînd că au mandat divin în căutarea libertăţii îi va îndruma să îşi urmeze calea nu înainte ca Dante să sufere prima purificare care să-l cureţe de tina infernului. Purificarea corespunde unei adevărate probe iniţiatice, Vergiliu spălînd obrazul plîns al lui Dante, aşa cum îi poruncise Cato: "spre

dînsu-ntinsei faţa mea cea plînsă,/ şi-atunci îmi apăru coloarea vie/ ce-n Iad îmi fuse-atîta vreme stinsă". Apoi Vergiliu îl încinge pe Dante cu un fir de trestie, simbol al umilinţei, bază a realizării spirituale, a deschiderii omului spre influenţa harului divin, a primirii investiturii spirituale. Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: Oh, slujnico Italie! trist ospelşi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,nu doamnă de provincii, ci bordel!" Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; "valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce…

Mai mult...