Alchimie, Cărţi, Simboluri

Alchimia este filosofie

Bogdan Mandache

Tratatul de aur al lui Hermes Trismegistus este despre Piatra Filosofală interioară, despre izbînda Luminii, Spiritului și a Înțelepciunii, și promite fiilor Înțelepciunii sfîrșitul domniei morții și domnia fiului înveșmîntat în haine roșii!

tractatus_aureus-despre-piatra-filosofilor

Despre Hermes Trismegistus, C.G. Jung spunea că este una dintre figurile pline de contradicții ale sincretismului elenistic, un zeu al revelațiilor în care regăsim trei Hermes: egiptean, egipteano-arab și greco-roman. Hermes Trismegistus este modelul mitic al inițiatului și al hermeneutului; de ce Trismegistus, Hermes de trei ori mare? Pentru că meritele din cele două vieți anterioare, consacrate în întregime înțelepciunii și cunoașterii absolute, au făcut ca în timpul celei de a treia existențe să-și cunoască “eul” autentic printr-un act iluminator de reminiscență: “Mi se spune Hermes Trismegistus fiind că dețin trei părți din înțelepciunea întregii lumi”. Cine a fost Hermes Trismegistus? În treacăt fie spus, numele sau apare ortografiat, în limba română, cel puțin în trei feluri: Hermes Trismegistul, Hermes Trismegistos și Hermes Trismegistus. Dincolo de ortografie rămîne întrebarea asupra identității, a existenței ca persoană a celui adorat de hermetiști, cei a căror imaginație s-a înflăcărat pornind de la mitul religios și cultural al revelației hermetice primordiale.  În 1612, eruditul

elenist Isaac Cassaubon a arătat, confruntînd textele vechi, că dacă Hermes Trismegistus ar fi trăit într-o epocă îndepărtată nu putea fi autorul scrierilor atribuite, întrucît acestea nu conțin elemente ale doctrinelor din vremuri îndepartate, fiind mai curînd scrieri influnțate de platonism și idei biblice. Nimeni nu a putut afirma și proba cu temei existența lui Hermes Trismegistus, dar se admite că o lungă perioadă, între secolele al III-lea î. H. și al III-lea d.H., numeroși autori de texte alchimice, hermetice atribuiau scrierile lor lui Hermes Trismegistus, inducînd ideea că transmit o cunoaștere rară și secretă, o gîndire profundă, cu influențe divine, Hermes fiind vechiul zeu egiptean Thot, cunoscut sub numele de Hermes-Thot. Hermes Trismegistus este un personaj cu o bogată încărcătură simbolică, un personaj arhetipal, cristalizînd simbolismul inițierii în revelația divină și în misterele naturii. Cele mai multe dintre scrierile atribuite lui Hermes Trismegistus au fost grupate în Corpushermeticum, traduse și în limba română; de curînd, pentru cei interesați de…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Doamna cu Licorna (II)

Bogdan Mandache

Tapiseriile de la Cluny pot fi privite ca un omagiu adus eternului feminin, un omagiu adus sufletului în aspirațiile sale cele mai înalte, pot fi expresia artistică a unui drum ritual către lumină, a unui parcurs inițiatic, pot fi o alegorie a inimii si a celor șase simțuri, sediu al pasiunilor și al dorinței, al sufletului și al vieții morale, al liberului arbitru, o apologie a frumuseții și a dorinței.

la-dame-a-la-licorne-p1-feature

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri. Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu

cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere;…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Doamna cu Licorna (I)

Bogdan Mandache

Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”.

la-dame-a-la-licorne-p1-feature

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge) Poate părea surprinzător că încă

se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Doamna cu licorna: Atingerea…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Despre inițiere

Bogdan Mandache

“Maria și misterul său se inscriu în filiația unei realități metafizice și inițiatice în afara timpului”, scrie Lucie Leforestier, amintind cititorilor opinia lui Jean Hani, potrivit căreia numele în ebraică este Mariam, un nume divin care desemnează actul creator.

lucie-leforestier-L'initiation-des-femmes-de-l'Antiquité-à-la-franc-maçonnerie

Despre inițiere se discută mult, iar termenul folosit în exces riscă să-și piardă înțelesurile prime. Pe de altă parte, sînt instituții care pretind un gen de monopol asupra inițierii, deși nimic în evoluția umanității nu conferă exclusivitate asupra esoterismului sau inițierii unui grup anume, fie el alcătuit și din presupuse…elite! Sigur, această opinie intră într-o ușoară contradicție cu ceea ce scrie René Guénon, de a cărui opinie ține seamă oricine scrie despre inițiere. Iată cum definește esoterologul francez inițierea și cum poate fi ea făptuită: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmiterea unei influențe spirituale, transmisiune care nu se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație.” În lumea apuseană organizații inițiatice care puteau revendica o filiație tradițională autentică erau Companionanjul și Masoneria, “adică forme inițiatice bazate în mod esențial pe exercitarea unei meserii, cel puțin la origine”, susține același

autor. Dar René Guénon arată că în vreme ce în Companionaj legătura cu meseria s-a păstrat, în Masonerie ea a dispărut, subzistînd doar sub forma ritualurilor primelor trei grade unde sînt evidente trimiteri la construcție și simbolismul uneltelor, sau la legenda cu profundă încărcătură morală a uciderii maestrului Hiram, cel care coordona lucrările pe șantierul Templului lui Solomon; “dacă legătura ar ajunge să fie eliminată, aceasta n-ar mai fi inițierea masonică, ci cu totul altceva”, notează René Guénon. Paul Naudon definea inițierea ca o ascensiune către conștiința adevărurilor primordiale, către Cunoașterea Absolutului. Această deschidere de perspectivă poate duce discuția și către inițierea care se adresează femeilor, știut fiind că Părintele fondator al masoneriei, James Anderson, excludea femeile de la inițierea masonică, dar aceasta “nu înseamnă nicidecum că acestea sînt inapte pentru orice inițiere”, avea să scrie două veacuri mai tîrziu René Guénon. Despre inițierea feminină scrie și Lucie Leforestier în cartea recent aparută L’Initiation des femmes de l’Antiquité à la…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Despre parcursul iniţiatic

Bogdan Mandache

Fără iniţiere masoneria şi-ar pierde funcţia sacră şi s-ar amesteca în masa asociativă. Cartea lui Olivier Pouclet ne îndeamnă să nu ne pierdem nicicînd valorile tradiţionale!

olivier-pouclet-Le-cheminement-de-l'apprenti-franc-maçon-Interprétation-psychologique-et-symbolique

Despre parcursul iniţiatic, despre simbolismul acestuia, despre secretul masonic se scrie mult, de cele mai multe ori speculîndu-se inutil asupra obscurantismului iniţierii, asupra „tainelor” care nu prea au nimic comun cu ritualul masonic, ci mai mult cu setea de senzaţional a cititorului; Mai interesează pe cineva să citească despre locul unui mason în sînul unei comunităţi de gîndire? Mai crede cineva în construcţia individului în cadrul unui grup iniţiatic sau toţi aşteaptă cu înfrigurare dezvăluiri despre fantasmagorice uneltiri în contra semenilor? Sînt întrebări frecvente într-o lume aflată sub un nemaiîntîlnit asalt mediatic, întrebări care în lipsa răspunsurilor sincere, rostite fără emfază, nu dintr-un iluzoriu amvon, duc spre pripite răspunsuri acceptate fără discernămînt. Din perspectiva practicii personale psihiatrice şi a trăirilor masonice, Olivier Pouclet propune cititorilor o altă perspectivă asupra iniţierii ucenicului, sub semnul verticalităţii ilustrate de firul cu plumb: Le Cheminement de l’apprenti franc-maçon. Interprétation psychologique et symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 168 p. Verticalitatea cere mai întîi

o coborîre, iar în masonerie această coborîre este şederea în Cabinetul de reflecţie, prolog al ceremoniei de primire a luminii; iniţierea masonică este altceva decît primirea într-un club profan, ea presupune o schimbare profundă; şederea în cabinetul de reflecţie înseamnă extragerea candidatului din imediatitatea cotidiană şi coborîrea într-un spaţiu în care i se cere să mediteze asupra valorilor fundamentale. Cabinetul de reflecţie este pentru cel venit în adevăr în căutarea Luminii o alegorie a cunoscutului mit platonician al peşterii, din dialogul Republica: „Platon expune, în acest text, capacitatea oamenilor de a accede la cunoaşterea realităţii pe plan filosofic, ca şi aptitudinea lor de a o transmite. Mi se pare că francmasoneria, în a sa căutare a adevărului după un ritual iniţiatic, se apropie de demonstraţia filosofului. Vedem cum Cabinetul de reflecţie, sub anumite aspecte, îl cufundă pe candidat în condiţii de experimentare similare cu a oamenilor descrişi de Platon”, scrie Olivier Pouclet. În peştera lui Platon oamenii erau înlănţuiţi la…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Metamorfoze

Bogdan Mandache

La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gîndurile pe care le-a aflat: „înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.”

metamorfoze featured

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice; Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare. Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul

lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului. Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Notre-Dame de l’Épine – un tablou esoteric

Bogdan Mandache

Dincolo de dogmă şi de perioadele de obscurantism, mesajul tradiţiei iniţiatice se transmite şi prin tablouri cum este cel din bazilica Notre-Dame din Épine, care ascunde şi dezvăluie o simbolică a cărei forţă spirituală nu s-a pierdut în timp

Basilique_Notre_Dame_de_LÉpine

Bazilica Notre-Dame din l’Épine este o capodoperă a goticului înfloritor, aparţinătoare de dieceza Châlons-en-Champagne. A fost construită între anii 1406-1527 pe locul unde, în jurul anului 1400, cîţiva păstori au descoperit, într-o tufă de spini, o statuie a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, statuia răspîndind o lumină miraculoasă. În anul 1914 catedrala a fost ridicată la rangul de bazilică. Este cunoscută pentru magnificele garguie (jgheaburi de scurgere, în sens larg statui exterioare care înfăţişează animale fantastice sau groteşti) şi pentru un tablou aflat în interiorul bazilicii în care Maica Domnului este înconjurată de simboluri esoteric creştine. Despre acest tablou este recenta carte semnată de doamna Mathilde Fontaine, Un tableau de loge féminin, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 128 p. La baza tabloului Maicii Domnului din bazilica din Épine sînt plasate pe acelaşi plan, pe un fond verde închis, trei elemente care prefigurează drumul de lumină: cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), grădina închisă (Hortus conclusus) şi vasul alegerii (Vas

electum), elemente care pregătesc parcursul iniţiatic şi de elaborare a Operei. Civitas Dei este deopotrivă Ierusalimul ceresc, templul construit pe pămînt după imaginea cerească, sufletul cuprins de virtute. „Civitas Dei, scrie Mathilde Fontaine, este un pămînt spiritual care permite a trăi deopotrivă timpul şi eternitatea. Este locul naşterii Spiritului în suflet, o matrice a creatorului care naşte perpetuu iniţiaţi, prin trăirea riturilor şi a simbolurilor.” Vas electum este un vas de lumină care nu se deschide, nu se închide, pecetluieşte eternitatea, conţine puterile universului care lucrează la crearea şi constanta regenerare a lumii. Acest vas poate fi Graal-ul sau vasul alchimic al Marii Opere, despre care Serge Hutin  spunea că realizează un proces analog celui al creării lumii, alchimistul refăcînd în vasul închis munca naturii şi, într-o oarecare măsură, pe cea a divinităţii; el cuprinde asemenea athanorului Soarele şi Luna. Hortus conclusus este reprezentată în catedrale în mod diferit, dar cu aceeaşi trimitere la un spaţiu închis pentru înrădăcinarea misterului;…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Companionul şi călătoriile sale

Bogdan Mandache

Cele patru imaginare călătorii ale lui Laurent Bernard îl deschid pe candidat către întîlnirea...gnozei! O gnoză asimilată nu însumării matematice a celorlalte călătorii, ci cunoaşterii intime a principiilor vieţii, a legilor atemporale.

Laurent-Bernard-Les-cinq-voyages-du-compagnon

Pentru a trece de la Perpendiculară la Nivelă, în desfăşurarea ritualului, candidatul întreprinde cinci călătorii în care descoperă simbolismul instrumentelor de lucru, al stelei înflăcărate, descoperă semnificaţiile masonice ale celor şapte arte liberale, ale celor cinci simţuri, numele celor cinci ordine arhitectonice sau numele a cinci înţelepţi care marchează istoria culturală a umanităţii. Într-o carte recent apărută (Les cinq voyages du compagnon, Paris, Edition Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques”, 2015, 128 p.), Laurent Bernard descrie întreg procesul deşteptării iniţiatice a companionului prin cinci cuvinte, toate începînd cu litera G: Gravitaţie, Generare, Geometrie, Geniu şi Gnoză. Gravitaţia este cea care concentrează într-un singur punct energiile primordiale, pînă atunci dispersate. Laurent Bernard evocă unele din credinţele vechi privitoare la apariţia universului, cum ar fi cele ale sumerienilor, egiptenilor sau evreilor, primul cuvînt al Facerii, Bereshit, marcînd chiar începutul Creaţiei. În acel „La început” unii văd punctul de la care a pornit totul, acel punct despre care vorbesc Pildele lui Solomon:

„Cînd încă nu era făcut pămîntul, nici cîmpiile, nici cel dintîi fir de praf din lume, Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste faţa adîncului.” Acel punct al începutului este comparat de Laurent Bernard cu lovitura ciocanului Maestrului Venerabil, prin care instaurează ordinea în Templu: Ordo ab chao! De aici pînă a vedea şi simţi în lovitura de ciocan a Maestrului Venerabil un ecou al exploziei primordiale, al big-bang-ului, nu mai e decît un pas, un pas în care autorul revede întîlnirea Unului cu multiplu, revede energia originală a începuturilor şi mai ales întîlnirea între verticala care se înalţă către cer cu orizontala pămîntului! Generarea desemnează a doua călătorie simbolică a companionului, a doua fază a mecanismului creaţiei; autorul consideră că mitologia mesopotamiană este cea care dă seamă de actul fondator care separă cerul de pămînt; el aminteşte şi Grecia, care aduce simbolul care ar putea lămuri această ecuaţie cosmică: caduceul lui…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Academia masonică, 4 – Spiritualitatea între laic şi sacru

Bogdan Mandache

Textele reunite în această nouă apariţie sînt mărturia dorinţei de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme (spiritualitate, sacru, laicitate) care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămînă cîmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atît mai mult cu cît lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor

ACADÉMIE MAÇONNIQUE numero 4

Dacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea

primei mari loji, Marea Lojă a Londrei. În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de…

Mai mult...
Alchimie, Eseuri, Simboluri

Paracelsus veghind asupra creuzetului alchimic

Bogdan Mandache

Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.

paracelsus-portret

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un

uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.” În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea…

Mai mult...