Cărţi, Simboluri

Masoneria explicată prin imagini (III)

Bogdan Mandache

În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr

Percy John Harvey La franc-maçonnerie expliquée par l'image Tome 3, Le grade de Maître

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc,

la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram. Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Unelte, meserie, artă

Bogdan Mandache

Dalta și ciocanul sînt unelte purtătoare ale unei dimensiuni esențiale a companionajului fără de care acesta s-ar îndepărta de tradiția inițiatică: munca. A construi are în tradițiile inițiatice, operative sau speculative, profunde semnificații morale și spirituale, oferind astfel posibilitatea depășirii condiției umane și apropierii de transcendență, de cunoașterea și înțelegerea unor valori superioare.

Chartres_Cathedral_North_Porch_Right_Bay_Right_Jamb_Pedestals

A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă? Privind întreaga aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna  a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este "egala și rivala gîndirii". Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a

unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în "Le Compagnon du tour de France" (ianuarie 1940), citim aceste rînduri pline de înțeles: "Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta  a fost considerată ca un simbol." Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Sub povara tristeții (I)

Bogdan Mandache

Primii pustnici au elaborat o teorie și o practică a patimilor sufletului care a trecut prin veacuri, punînd bazele asceticii și misticii creștine. Evagrie Ponticul aparține celei de a treia generații de Părinți ai deșertului și ocupă un loc singular printre ei, fiind considerat părintele literaturii creștine spirituale.

caspar-david-friedrich-călător-pe-marea-norilor

Pustietățile în care trăiau eremiții de altădată și incintele mănăstirilor păreau locurile cele mai îndepărtate de tot ceea ar fi putut tulbura meditația și asceza. În acele locuri, pe nesimțite, la anume ceasuri din zi apăreau demonii, semne ale plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului. Erau cele opt gînduri despre care scria Evagrie Ponticul: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Aceeași listă, cu o singură inversare, o regăsim și la Ioan Casian; în tradiția apuseană Grigore cel Mare reduce lista la șapte păcate capitale și înlocuiește acedia cu inudia. În Orient se vor aminti cele opt duhuri rele. Dar cel mai neliniștitor dintre duhurile rele era acedia, trîndăvia, demonul amiezii despre care amintește Psalmul 90: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază", gînd reluat și de Ioan Scărarul în Scara raiului: "Doctorul își vizitează bolnavii dimineața,

iar trîndăvia pe cei care se nevoiesc în amiaza mare." Gîndurile nestatornice, dorința de a vedea altceva, lipsa unui țel, angoasa, absența voinței cotropesc viața altminteri tihnită a eremitului. De aceea Părinții Bisericii au scris cu înverșunare despre inconfortul interior generat de acedia. Pentru Evagrie Ponticul "Demonul acediei, care se numește și «demonul de amiază», este cel mai apăsător dintre toți. El se năpustește asupra călugărului pe la ceasul al patrulea și dă tîrcoale sufletului acestuia pînă pe la ceasul al optulea. Mai întîi, el face ca soarele să-i pară că abia se mișcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de ore. Apoi, îl țintuiește cu ochii pe ferestre, împingîndu-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are mult pînă la ceasul al noulea..." Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare a persoanei umane, este vlăguirea unui suflet care nu găsește mulțumire în nimic din ce-i aducea…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri, Simboluri

Ispitirea sfîntului Anton (II)

Bogdan Mandache

Flaubert și-a iubit cartea despre Anton afirmînd: "În Sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton", sau "Ispitirea a fost pentru mine și nu pentru cititor". Altfel nu ar fi purtat-o în gînd trei decenii, și nu ar fi scris trei versiuni.

gustave-flaubert

Antonie nu a părăsit Tebaida decît de două ori, pentru a încuraja creștinii din Alexandria persecutați de Maximin și pentru a interveni contra arianismului; a petrecut 80 de ani în deșert, luptînd cu diavolul și cu demonii. Stau mărturie însemnările lui Atanasie folosite din plin de Flaubert în descrierea chinuitoarei nopți, de la crepuscul la revărsatul zorilor, care constituie substanța poemului în proză Ispitirea sfîntului Anton. În întunecimea nopții Anton meditează asupra vieții sale jalnice de "martiriu continuu"; departe de lume, în mica și modesta sa colibă simte cum se întinde o umbră pe pămînt: "E Diavolul, care stă sprijinit în coate de acoperișul colibei, adăpostind sub cele două aripi ale sale - ca un liliac ce și-ar alăpta puii - cele Șapte Păcate Capitale, ale caror capete schimonosite se zăresc nedeslușit." În vremea lui Anton, numărul păcatelor sau al gîndurilor era opt: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia; ulterior, Grigorie cel Mare înlocuiește acedia

cu inuidia și scoate trufia din lista celor opt; pentru primii monahi faptul că aceste gînduri ne tulbură nu ține de noi, dar faptul că pot veni mai devreme sau mai tîrziu ori că stîrnesc sau nu patimi ține de noi. În lunga noapte a ispitirii, Anton se crede în Alexandria, vede Farul și porturile, palatele ptolemeilor, Museumul, Timoniumul, cetele de călugări răzvrătiți din Tebaida care se răzbună pe lux, rup carți căci nu știu să citească; apoi întîlnește părinții din Sinodul de la Niceea, Constantin îi pune diadema pe frunte, participă la un ospăt fastuos cu Nabuconodosor, apoi dintr-o dată ... liniște ... în jurul său. Dar demonii revin și în fața colibei se înfățișează în întreaga-i splendoare Regina din Saba: Ah! frumosule ermit! frumosule ermit! sînt la capătul puterilor! Noaptea plîngeam cu fața la perete. În cele din urmă lacrimile mele au făcut două mici găuri în mozaic, ca bălțile de apă de mare pe stînci, căci te…

Mai mult...
Eseuri, Simboluri

Ispitirea sfîntului Anton (I)

Bogdan Mandache

Literatura iudeo-creștină a dezvoltat o reflecție antropologică interesantă asupra noțiunii de viciu și a deschis o perspectivă spirituală care depășește considerațiile morale asupra binelui și răului.

The Temptation of St Anthony Bosch

Ispitirea Sfîntului Anton este titlul sub care sînt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar cîteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfîntul Anton de la calea credinței și smereniei. Dar Ispitirea sfîntului Anton este și titlul unui cunoscut poem în proză semnat de Gustave Flaubert, scriere mult iubită de scriitorul francez. Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: "În fund, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (...)

E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. (...) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el..." Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, dar prietenii o consideră o nereușită: "Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gîndești niciodată la asta!" Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie Doamna Bovary, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870 într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie să mărturisească: "În ciuda necazurilor în care mă zbat, sînt…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Ritul și inițierea simbolică

Bogdan Mandache

În ansamblul ei, cartea lui Jean-Emile Bianchi este o convingătoare pledoarie pentru frumusețea simbolică a Ritului Scoțian Antic și Acceptat, pentru necesara revenire la Tradiție, pentru o viață trăită în bucuria și libertatea lucrurilor adevarate. Pledoaria autorului nu este nicicum pentru un desuet paseism, ci pentru o viață în care autenticul să fie cel care primează.

Jean Emil Bianchi L'éveil spirituel sur la voie des symboles. Démarche symbolique traditionnelle et spiritualité de rite écossais

Tradiția este unul dintre conceptele folosite tot mai intens, dar pe cale să-și piardă înțelesurile originale, profunde. Unul dintre motive ar putea fi impasul în care se află științele umane și cele sociale. Succesivele valuri de reducționism ale unui postmodernism prost înțeles erau pe punctul de a lăsa științele despre om fără...om! După frumoasele vremuri în care disciplinele reunite în trivium erau armonios însoțite de cele din quadrivium, asistăm la o înlocuire a lui voces cu res, adică a vocilor cu lucrurile. Gilbert Durand considera că umanitatea a parcurs trei mari etape explicative: teologică, metafizică, pozitivistă. Cum nu putem alege epocile, inutil să insistăm că aparținem celei pozitiviste. În sensul prim al cuvîntului, în inima tradiției se află ideea de a transmite, de a încredința, dar a transmite nu în sensul de a comunica, așa cum a informa nu are același înțeles cu a ști. Asistăm pe plan global la o criză a transmiterii, nu doar la una care privește

componenta religioasă, ci la toate componentele demersurilor spirituale autentice. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri ignoră căutarea adevărurilor eterne sau a învățăturilor primordiale. Jean-Emile Bianchi încearcă să ne apropie de virtuțile unei căi inițiatice tradiționale, în cartea sa L'eveil spirituel sur la voie des symboles, Editions Ivoire-Clair, coll. "Les Architestes de la Connaissance", 2010, 332 p. O umanitate fără Tradiție, susține Jean-Emile Bianchi, este o umanitate pierdută, ruptă de rădăcinile spirituale, o umanitate rătăcitoare. În opinia sa, una din instituțiile care păstrează legătura cu tradiția primă este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Respectat și practicat în litera și spiritul sale, Ritul este păstrător și purtător al gîndirii tradiționale cu valoare sacră. În forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, mituri și legende, și cuprinde un ceremonial stabilit de ritual. Spiritul Ritului este transmis printr-un lanț neîntrerupt al regularității. Pentru Jean-Emile Bianchi Tradiția percepe omul ca fiind centrul privilegiat unde se întîlnsc influențele cerești și pămîntești, omul constituind punctul între…

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi, Simboluri

Întîlnirea cu Jung – hazard și necesitate

Bogdan Mandache

Apariția traducerii în limba română a cărții lui Jolande Jacobi apropie cititorii de semnificațiile în psihologia și analiza jungiană a trei concepte altminteri larg răspîndite. Se scrie mult despre Jung și din fericire se scrie temeinic; în ultimii ani s-au tradus în limba română numeroase cărți despre ego, despre Sine, despre vis, despre interioritate, cărți scrise de colaboratori ai lui Jung, de analiști jungieni.

Jolande Jacobi Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung

Editura Trei a asumat nu numai un frumos proiect editorial, ci și un strălucit proiect intelectual: editarea operei ilustrului psihiatru și psihanalist elvetian, Carl Gustav Jung. Din seria Opere complete, care este proiectată în 20 de volume, volumele 9 și 18 în două părți, volumul 14 în trei parți, au apărut 14 volume; alături de acestea au apărut Analiza viselor și monumentala Cartea roșie. Recent Editura Trei a publicat o lucrare despre C.G. Jung: Jolande Jacobi, Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung, traducere din germană de  Daniela Ștefănescu, colecția "Psihologie-psihoterapie". Jolande Jacobi a fost o apropiată colaboratoare a lui Jung, a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich; o altă lucrare scrisă de Jolande Jacobi, Psihologia lui C.G. Jung, a apărut în urmă cu cîțiva ani tot la Editura Trei. Astăzi se discută cu multă lejeritate despre subiecte din varii domenii, invocîndu-se termeni a căror semnificatie scapă multora, termeni care intră în uzajul cotidian tot mai goliți

de sensul original, tot mai goliți de înțeles. Jolande Jacobi amintește în prima propoziție a cărții de "încurcătura babiloniană a limbilor", la fel de nocivă fiind și cea a termenilor, iar cînd este vorba de un domeniu nou cum este "psihologia abisală" înlăturarea confuziilor este un demers necesar și salvator al adevăratelor înțelesuri ale conceptelor fundamentale ale teoriei jungiene, "piloni de bază ai edificiului său ideatic amplu, care dau naștere deosebit de frecvent la înțelegeri greșite." Un astfel de termen este cel de complex, "viaregia spre inconștient", alcătuit dintr-un nucleu și din asociațiile legate de el; deseori auzim că oamenii au complexe, dar ceea ce i se pare cu adevărat relevat lui Jung este că "aceste complexe pot să ne aibă ele pe noi." După necesare considerații asupra fenomenologiei complexului, Jolande Jacobi insistă asupra deosebirilor dintre concepția lui Jung și cea a lui Freud; deși cei doi au mers pînă la un punct pe același drum, ei s-au despărțit cînd…

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi, Simboluri

Visele și țesătura fascinantă a lumii gîndului

Bogdan Mandache

Cartea scrisă de Marie-Louise von Franz arată că inconștientul pregătește conștiința pentru o transformare profundă pe care omul încă nu o poate reprezenta, pentru că "rațiunea noastră e înconjurată de peste tot de mistere de nepătruns", iar visele se împletesc în figuri magice care reconfigurează țesătura fascinantă a lumii gîndului...

marie-louise-von-franz-visele-si-moartea

Visul a fost dintotdeauna un mijloc prin care oamenilor le erau transmise revelații sau intuiții profetice. Biblia, cu precădere Vechiul Testament, menționează astfel de experiențe numite viziuni sau vise, care îi tulburau pe cei care nu puteau înțelege sensul lor. Iosif și Daniel erau considerați doi eminenți interpreți ai viselor, iar ei vedeau în această putere un dar de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sînt amintite peste 40 de vise, cele mai cunoscute fiind: visul trimis de Yahve, visul lui Iacob cu scara, visul paharnicului și al pitarului lui Faraon, visele lui Nabuconodosor. În Biblie, visele reprezintă evenimente care urmează să se petreacă, ele sînt simbolice și au nevoie de interpretare, rareori semnificația lor fiind limpede, așa cum este visul lui Iacob, cînd în vis îi apare scara pe care urcă si coboară îngerii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi făgăduiește lui și urmașilor lui pămîntul pe care dormea. Iov amintește oamenilor că Dumnezeu "vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci

cînd somnul se lasă peste oameni și cînd ei dorm în așternuturile lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale" (Iov 33, 15-16). Dar Biblia are și numeroase interdicții de a da crezare viselor: "Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase și spun visuri amăgitoare și mîngîieri deșarte" (Zaharia 10, 2) sau "Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vînt, așa este și cel care crede visurilor" (IsusSirah 34, 1-2). Atitudinea față de vise a fost diferită dintr-un început; alături de cei care le interpretau și le luau în serios erau cei neîncrezători în presupusele "dezvăluiri" pe care le fac visele; ca totdeauna, la mijloc a fost și o poziție neutră, care susținea încă din vechime că "un vis neinterpretat este ca o literă necitită".  Încă din Vechiul Testament s-a facut o…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Nihilismul și timpurile sale

Bogdan Mandache

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie "că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale."

franco-volpi-nihilismul

Nihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva

ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul "nihilist" este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un "negator" al valorilor și ordinii…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Biblia în ritualurile masoneriei

Bogdan Mandache

Fără a se prezenta ca un tratat de simbolism sau o încercare istorică asupra evoluției ritualurilor, cartea lui Jean Solis este un prețios instrument de studiu pentru cei interesați de învățătura ritualurilor impregnate de înțelepciunea biblică.

Les Références bibliques dans la franc-maçonnerie

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd însemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevărat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: "Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului". Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p. Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea "universul" masonic

cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan. O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu…

Mai mult...