Cărţi

Nevăzutul care se face Văzut

Bogdan Mandache

Opera ezoterică a lui René Guénon este de o importanță decisivă, dând termenului de ezoterism un sens riguros și cu adevărat spiritual. Texte inițiatice și doctrine tradiționale vorbesc despre om ca despre o piatră cubică. Tăierea pietrei brute este opera culturii, „coborârea” formei spirituale în substanța brută; forma spirituală nu este adăugată din exterior pietrei brute, ci este degajată din piatra brută, țâșnește din interiorul ei.

rene-guenon-ezoterismul-crestin-ordinele-initiatice-si-simbolismul-profund

Până și comentatorii care nu împărtășesc integral opiniile lui René Guénon recunosc unitatea operei sale, unitatea stilului care reflectă unitatea doctrinei, încât nu puțini sunt cei care susțin că opera lui Guénon cere fie o adeziune totală, fără echivoc, fie o respingere cu aceeași măsură. Trăsăturile amintite asigură operei lui René Guénon un loc distinct printre producțiile intelectuale notabile ale secolului al XX-lea; dincolo de inerentele divergențe de idei, nimeni nu poate nega importanța și măreția operei guénoniene, care este, în general, considerată ca expresia majoră a ezoterismului tradițional din secolul al XX-lea. După iluminismul secolului al XVIII-lea care s-a arătat dezinteresat de ezoterism, de alchimie, de hermetism și ocultism, secolul al XIX-lea a marcat o revigorare a cercetărilor asupra domeniilor amintite, René Guénon preluând la începutul secolului al XX-lea teme puse în circulație de numeroși autori care l-au inspirat, dar pe care i-a depășit prin amploarea geniului intelectual și prin caracterul unic al poziției sale. Într-o lume dedată celui

mai anti-spiritual raționalism, René Guénon a reamintit cu o forță remarcabilă că religia este deținătoarea unei Cunoașteri pe lângă care întreaga știință și întreaga filosofie moderne nu ar fi decât o „știință ignorantă”. René Guénon a avut contribuții notabile în multe domenii ale tabloului cultural al lumii moderne, unul dintre acestea fiind ezoterismul pe care dorea să îl păstreze în strânsă relație cu sacrul, din perspectiva sa ezotericul și exotericul fiind două moduri ale hermeneuticii sacrului. Orice formă a sacrului spune mai mult decât ceea ce este, esența pe care o exprimă fiind mai mult decât existența sa sensibilă sau mentală. O bună parte din convingerile sale despre ezoterism, René Guénon le expune în cartea Ezoterismul creștin. Ordinele inițiatice și simbolismul profund al tradiției creștine, București, traducere de Daniel Hoblea, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 160 p. René Guénon abordează structura creștinismului sub dublul său aspect religios și inițiatic. Discuția despre ezoterismul creștin este una care continuă să suscite…

Mai mult...
Cărţi

Filosofia medievală, Dante, esoterismul

Bogdan Mandache

René Guénon vorbește despre posibile apropieri între poemul lui Dante și scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene, despre influențe islamice asupra arhitecturii Infernului dantesc, despre apartenența lui Dante la ordinul Fede Santa, un tertius ordo templier, despre relația între creștinismul lui Dante și sufismul ezoterizant al lui Ibn’Arabî, despre filonul alchimic prezent în Divina Comedie, despre lectura în cheie esoterică a poemului considerat ultima mare summa a Evului Mediu.

rene-guenon-regele-lumii-ezoterismul-lui-dante

În secolul trecut, istoricii filosofiei s-au înfruntat într-o dispută, nici astăzi încheiată, cum ar trebui abordată, definită filosofia medievală. Ar trebui unificată totalitatea operelor acelei epoci sub denominațiunea de „filosofie creștină”, înțelegând prin „filosofie creștină” întreaga filosofie care consideră revelația creștină ca un element indispensabil rațiunii? Sau, mai curând, ar trebui adoptată viziunea tranșantă după care o filosofie încetează să fie filosofie atunci când devine creștină? Dacă pentru prima opțiune un nume de referință este marele istoric francez al filosofiei, Etienne Gilson, a doua opinie este puternic susținută de filosoful belgian Fernand van Steenberghen, pentru care formula „filosofie creștină” este incorectă și predispune la confuzii și neînțelegeri, de vreme ce filosofia este o cunoaștere reflexivă și critică. Ambele teorii se remarcă deopotrivă prin claritate, dar și un anume schematism, chiar o rigiditate care nu lăsa loc nuanțelor. O critică a ambelor registre o face filosoful și medievistul francez Paul Vignaux, care consideră că speculațiile medievale trebuie înțelese în lumina filosofiei

religiei, recursul la ideea de filosofie a religiei redând istoriei filosofiei medievale întreaga amploare fără a-i altera caracterul filosofic. Unii comentatori au găsit că și această perspectiva este parțială: unde și-ar găsi locul scrierile lui Siger de Brabant, ale lui Boethius, scrierile de filosofie politică medievală? Ruedi Imbach propune renunțarea la determinarea definitivă și exhaustivă a obiectului filosofiei medievale atâta vreme cât a fost identificată existența unui universal, iar De Rijk afirmă necesitatea de a renunța la o periodizare intrinsecă, pentru a da termenului „medieval” un sens strict cronologic. Din această perspectivă, nu este lipsit de interes să urmărim „relația benefică” între filosofia medievală și filosofia contemporană, să clarificăm ce înțelegeau oamenii din trecut prin filosofie și ce înțeleg cei de astăzi. Alain de Libera pledează în favoarea multiplicității filosofiilor medievale, misiunea istoricului fiind mai puțin să descopere ceea ce durează, ci să pună în lumină schimbarea și diferențele, să lucreze la „vocabularul diferențelor”. Dante Alighieri (1265 - 1321) -…

Mai mult...
Cărţi

Paradis, utopie, imaginar

Bogdan Mandache

Descoperindu-l pe Dante (mai întîi La vita nuovo, apoi Divina Comedie) în adolescență, Horia-Roman Patapievici a căutat Paradisul în toate formele de frumos, în marea literatură a lumii, în construcțiile teologice și în cele metafizice, în piese muzicale celebre, în tulburătoare opere de artă, descifrînd și împletind gînduri despre o lume pierdută sau despre o lume imaginară.

horia-roman-patapievici-Două-eseuri-despre-Paradis-și-o-încheiere

Cercetătorii sînt unanimi în ceea ce privește originea cuvîntului paradis, provenit din persanul pairidaeza, devenit paradeisos în greacă, pardes în ebraică. Vechiul cuvînt persan însemna grădină, parc. În Facerea, primul om a fost așezat în grădina Edenului, acolo unde se afla pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului; era vorba despre paradisul terestru, acolo unde a fost așezat primul cuplu, și de unde a fost alungat pentru căderea în păcat. Ideea de paradis este prezentă în toate marile religii, din vechime pînă în zilele noastre. Zoroastrieni și mazdeeni, musulmani, hinduși, iudaici, greci sau creștini vorbesc despre un paradis terestru, despre o beatitudine eternă, despre viața viitoare, despre o grădină a liniștii, despre o grădină destinată distracțiilor regilor. Cele patru fluvii ale paradisului biblic, cele patru mari ape ale lumii vechi, simbolic aduc apă limpede, vin care nu îmbată, lapte care nu se alterează, miere plăcut mirositoare, și acel paradis nu era o lume onirică și fără substanță, ci o

lume a bucuriei, o lume reală, imagine desăvîrșită a calmului. După ce a privit Cerul văzut prin lentilă, după ce a stîrnit valuri de iritare și polemici prin Politicile sale, după ce va fi trasat cu acribie contururile și profilul care definesc Omul recent, după ce-și va fi adîncit privirea în Ochii Beatricei, Horia-Roman Patapievici a pornit în căutarea Paradisului: Două eseuri despre Paradis și o încheiere, București, Editura Humanitas, 2018, 134 p. Grădină la est de Eden, Paradis, Rai Ceresc, Insula Fericiților, Cîmpiile Elizee, Arcadia, „ideea de paradis este o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire. La început un parc privat de vînătoare bogat în animale de tot felul, apoi o grădină împrejmuită dotată cu animale exotice și rare, cu vegetație luxuriantă și climă aleasă, destinată plimbărilor procesionale, însoțite, ca în lumea fericiților, de cîntări desfătătoare, paradisul persan al grecilor s-a transformat în cultura creștină într-un loc al recompenselor paradiziace, pe care Dumnezeu, după Judecata de Apoi, le acordă…

Mai mult...
Interviuri

Bruno PINCHARD: Renaşterea – restituirea admirabilă a memoriei profunde a umanităţii

Bogdan Mandache

Bruno Pinchard (n. 1955, la Le Havre) a studiat la Ecole Normale Superieure de Paris şi la Scuola Normale Superiore de Pisa; i-a avut ca profesori pe Levinas, Derrida, Louis Marin şi Eugenio Garin.

b pinchard

A fost cercetător la CNRS, apoi profesor la Centre d'etudes superieures de la Renaissance; în prezent este profesor de filosofia Renaşterii şi a Epocii Clasice la Universitatea din Lyon şi director al Şcolii doctorale de filosofie din regiunea Rhone-Alpes. De tînăr s-a consacrat studierii gîndirii umaniste, cu precădere celei italiene, de la Dante la Vico. Astăzi caută să definească practicile umaniste ale memoriei şi ale gîndirii care rezistă atît cinismului anti-umanismului, cît şi reconcilierilor pripite ale spiritualismului. De aici decurge ceea ce se numeşte o "Filosofie în exces", care caută cuvintele de ordine succcesive care reordonează biblioteca occidentală în jurul unui cuvînt care ar putea să-i servească drept centru. Această căutare a Cuvîntului pierdut este principiul experienţei sale iniţiatice. Dintre cărţile sale amintim: Métaphysique et sémantique. Autour de Cajétan, Vrin, 1987; Savonarole. La fonction de la poésie, L'Age de l'homme, 1989; La raison dédoublée: La fabbrica della mente, Aubier, 1992; Vico. De l'antique sagesse de l'Italie, Flammarion, 1993; Le Bucher

de Beatrice, Aubier, 1996; Meditations mythologiques, Les Empecheurs de penser en rond, 2002, (trad. în limba română, Editura Dacia, 2010); Recherches métaphysiques, Nihon University Press, 2009; Philosophie à outrance, cinq essais de métaphysique contemporaine, EME, 2010. ­Nevăzutul nu  vrea să apară în această viaţă Bogdan Mihai MANDACHE: - Domnule profesor, în studiile şi cărţile Dvs. amintiţi deseori căutările esoterismului în a găsi tainele lumii. Esoterismul este constitutiv culturii? De ce atît de multe şi atît de dificile căi de acces? Bruno PINCHARD: - Cultura umană este în serviciul posibilităţilor deschise de limbile vorbite de oameni. Nici o limbă nu poate să se reducă la gramatica sa şi să rămînă prizonieră într-un sistem de semnificaţii închis. Profunzimea istorică şi analogică a limbilor multiplică la infinit reţeaua de semnificaţii implicată de fiecare enunţ. Limba produce astfel un esoterism natural şi spontan pe care preoţii, poeţii, magii au pus totdeauna stăpînire pentru a încerca să acceadă la o lume nevăzută. Astfel, căile sînt…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri, Simboluri

Divina Comedie ( II )

Bogdan Mandache

În cartea sa despre ezoterismul lui Dante, René Guénon scria că mulţi cititori vor fi nedumeriţi întrucît scrierea sa ridica mai multe probleme decît reuşea să rezolve

The Divine Comedy

Călătoria în care Vergiliu i-a fost ghid lui Dante conţine multe elemente ale simbolismului navigaţiei la care Dante va face aluzie în primul cînt din Purgatoriu: Lăsînd în urm-o mare aşa grozavă,de-acum spre-a trece ape mult mai bune,vîntrele-ntinde duhului meu navă, şi-ncep de-al doilea regn acum a spune,în care, spre-a fi demn de cerul sfînt,umanul spirit scoarţa şi-o depune." De altfel, acest simbolism al navigaţiei este mai evident cînd se fac referiri la bolta cerească şi la stele ca repere care au ghidat secole la rînd pe navigatori. Privind spre Ursa Mare, Dante observă un bătrîn pe a cărui faţă se oglindesc cele patru stele; era Cato, paznicul insulei Purgatoriului, cel care aflînd că au mandat divin în căutarea libertăţii îi va îndruma să îşi urmeze calea nu înainte ca Dante să sufere prima purificare care să-l cureţe de tina infernului. Purificarea corespunde unei adevărate probe iniţiatice, Vergiliu spălînd obrazul plîns al lui Dante, aşa cum îi poruncise Cato: "spre

dînsu-ntinsei faţa mea cea plînsă,/ şi-atunci îmi apăru coloarea vie/ ce-n Iad îmi fuse-atîta vreme stinsă". Apoi Vergiliu îl încinge pe Dante cu un fir de trestie, simbol al umilinţei, bază a realizării spirituale, a deschiderii omului spre influenţa harului divin, a primirii investiturii spirituale. Călătoria prin Purgatoriu este mai dificilă întrucît Vergiliu, ca locuitor al Limbului, cunoştea mai bine Infernul. Lumea Purgatoriului este una înşelătoare, plină de capcane, de amăgiri, obstacolele iniţiatice luînd forma sentimentalismului, a zăbavei, cînturile IV,V şi VI fiind despre zăbavnici, iar cîntul VII despre principii şi nobilii neglijenţi: Oh, slujnico Italie! trist ospelşi navă-n viscol, ce-şi pierdu pilotul,nu doamnă de provincii, ci bordel!" Etapa finală a Antepurgatoriului este valea, descrisă ca o grădină înverzită şi plină de flori multicolore, cu mii de miresme. Valea este un paradis intermediar, unde sălăşluiesc cei pedepsiţi pentru neglijenţă, dar care încă se bucură de privilegiile deţinute anterior; "valea cu flori, susţine Mircea A. Tămaş, este o etapă iniţiatică ce…

Mai mult...
Cărţi, Eseuri, Simboluri

Divina Comedie

Bogdan Mandache

O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii

dore divine comedy

Divinul poem al lui Dante, Divina Comedie, nu s-a vrut un tratat în versuri, dar cultura profundă a lui Dante i-a permis să înglobeze în poemul său marile teme filosofice, teologice şi politice ale vremii sale. Fiind o operă alegorică, ea trebuie interpretată după cele patru sensuri despre care vorbeşte Dante în Convivio: literal, alegoric, moral şi anagogic. De altfel, în Infernul, Dante îşi îndeamnă cititorii să caute sensul ascuns: Voi, cei cu spirit ager de pătruns,cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns! Simbolismul poemului se exprimă înainte de toate prin cei trei ghizi ai călătoriei prin  Infern, Purgatoriu şi Paradis, Vergiliu, Beatrice şi sfîntul Bernard: înţelepciunea naturală şi filosofia, credinţa creştină şi teologia, uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica. O scriere despre care însuşi autorul afirmă că pentru a fi înţeleasă trebuie ridicat vălul care acoperă sensul doctrinal era firesc să genereze multiple interpretări, multe dintre acestea stînd sub semnul unei imaginaţii excesive şi al căutării

ostentative a unor elemente care să potolească setea de miraculos prin inventarea unor corespondenţe care să-l plaseze pe poet ca precursor al unor tîrzii curente ale gîndirii. Dintre posibilele interpretări ale poemului dantesc o alegem pe cea potrivit căreia Divina Comedie este un poem al desăvîrşirii iniţiatice. Referindu-se la autorii care au studiat simbolismul operei lui Dante, Arturo Reghini arată că aceştia au fost de multe ori incapabili să margă mai departe, rămînînd la suprafaţă, căci "e firesc să fie aşa, deoarece, pentru a putea cuprinde şi înţelege aluziile şi referinţele convenţionale sau alegoric, trebuie cunoscut obiectul aluziei sau al alegoriei; şi, în cazul precedent, trebuie cunoscute experienţele mistice prin care a trecut mistul sau epoptul în adevărata iniţiere. Pentru cine are o oarecare experienţă de acest gen, nu există nici o îndoială asupra existenţei, în Divina Comedie şi în Eneida, a unei alegorii metafizico-ezoterice, care acoperă şi dezvăluie în acelaşi timp fazele  succesive prin care trece conştiinţa iniţiatului pentru…

Mai mult...
Alchimie, Cărţi

Misterul rozicrucian

Bogdan Mandache

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului.

Aux sources de la Rose Croix

Apărută în deceniul al doilea al veacului al XVII-lea, mişcarea rozicruciană este departe de a se fi dezvăluit în întregime, amintind spusa lui Roland Edighoffer care considera, şi o făcea un eminent cărturar şi cunoscător al fenomenului!, că rozicrucianismul este asemănător unui aisberg a cărui parte vizibilă este cu mult mai mică decît cea care rămîne nevăzută. De aceea orice nouă încercare de descifrare a misterului nu poate decît să deschidă noi perspective, noi orizonturi de înţelegere şi interpretare. O astfel de încercare aparţine lui Claude Delbos: Aux Sources de la Rose-Croix. Mysteres d`une tradition esoterique, Paris, Editions Detrad, 2008, 334 p. Faţă de alte lucrări consacrate rozicrucianismului, cea a lui Claude Delbos optează pentru un alt "traseu": începe cu o introducere în misterul rozicrucian aşa cum a fost înţeles de-a lungul vremii de la Philalethes pînă la Guenon, pentru a continua cu o revenire asupra surselor (cu accent deosebit pe alchimie şi hermetism), asupra doctrinei, cu cîteva consideraţii asupra

Divinei Comedie şi a templierilor, pentru a încheia cu cîteva adnotări despre Cavalerul de Roza-Cruce şi rozicrucianismul zilelor noastre. După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate. Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei…

Mai mult...