Cărţi

Călătorii, meditații, experiențe

Bogdan Mandache

Opera sa și-a pus amprenta decisiv asupra spiritualității islamice, învățătura lui Ibn’Arabî având o puternică influență asupra gânditorilor mistici suniți și șiiți, influențând sufismul „popular”, ceea ce poate stârni o oarecare surprindere cu atât mai mult cu cât el nu avut discipoli numeroși, nici în timpul vieții, nici după moarte.

ibn-arabi-legea-sacra-si-calea-adevarului

Muhyî al-Din Muhammad Ibn’Arabî (1165-1240), numit și „cel mai mare maestru”, provenea dintr-o ilustră familie originară din Yemen, dar stabilită în peninsula Iberică. Ibn’Arabî s-a născut în 1165, la Murcia, șapte ani mai târziu familia avea să se mute la Sevilla unde tatăl său, militar de carieră, intră în serviciul califului Yusuf. Copilăria lipsită de griji, așa cum o descriu notațiile autobiografice ale lui Ibn’Arabî, nu prevestea nimic despre vocația sa; îi plăcea să călărească, să meargă la vânătoare, să se joace de-a soldatul. Deseori în adolescență simțea prezența lui Dumnezeu și întorcea spatele lumii. O întâlnire vizionară, cea cu Isus, despre care spunea cu insistență că a fost primul său maestru, îl determină să abandoneze moștenirea paternă și fără a sta pe gânduri să se retragă departe de oameni și să se consacre ascezei și rugăciunii. Era perioada pe care avea să o numească „ignoranță”, un termen tehnic ce desemna perioada păgână. Muhyî al-Din Muhammad Ibn’Arabî (1165-1240) La capătul

perioadei de singurătate favorizată de înclinațiile sale mistice excepționale, timp alocat inițierii în toate disciplinele clasice ale islamului, Ibn’Arabî pornește, începând cu anul 1194, într-un pelerinaj sau „companionaj” în care își propune să întâlnească maeștri spirituali ai Spaniei musulmane. „Conversiunea” și intensitatea trăirilor au atras atenția unui prieten al tatălui său, nimeni altul decât vestitul filosof Averroes, la acea vreme mare judecător la Sevilla. Ibn’Arabî a declarat în numeroase rânduri în opera sa, că întreaga cunoaștere i-a fost comunicată fără un intermediar uman pe care să-l fi întâlnit fizic, dar amintește numele mai multor maeștri a căror învățătură a urmat-o: Uraynî, Qaysî; lucru foarte rar, printre maeștri săi s-au aflat și două femei: Fâtima, fiica lui al-Muthannâ din Sevilia, și Shams, numită și Mama săracilor. După numeroase călătorii în Spania și în nordul Africii, Ibn’Arabî se îndreaptă spre Mecca, după șederi la Cairo și Ierusalim. Văzând Ka’ba ca fiind „centrul universului” și punctul de joncțiune între lumea misterelor și lumea…

Mai mult...
Cărţi

Spiritul tradițional și modernitatea decadentă

Bogdan Mandache

René Guénon constată că modernitatea este inaderentă la principiul metafizic și atribuie lumii moderne statutul de anomalie care va fi îndreptată, depășită, o lume care va renunța la prerogativele sinucigașe (individualism, materialism, raționalism) pentru a reveni la principiile altădată comune Orientului și Occidentului.

rene-guenon-domnia-cantitatii-si-semnele-vremurilor

De mai bine de un secol, spirite luminate, oameni cu privirea lucidă și capacitatea de a sonda profunzimile au citit semnele timpurilor și au văzut marile pericole care amenințau civilizația occidentală; amintim aici numele lui Paul Valéry (Criza Spiritului și Privire asupra lumii actuale), Oswald Spengler (Declinul Occidentului), Julius Evola (Revoltă împotriva lumii moderne) sau René Guénon (Criza lumii moderne și Domnia cantității și semnele vremurilor). Prima dintre lucrările lui René Guénon, menționate mai sus, a apărut în anul 1927, cea de a doua în 1945, ambele la Editura Gallimard. După decenii în care numele lui René Guénon era rareori menționat în publicistica românească, cărțile sale au început să fie traduse în limba română, Editura Herald asumând misia de a edita corpusul scrierilor guénoniene. De curând a apărut o nouă ediție din Domnia cantității și semnele vremurilor, București, Editura Herald, traducere din limba franceză de Teodoru Ghiondea, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 318 p. „De când am scris Criza lumii moderne,

evenimentele nu au făcut decât să confirme din plin și mai ales prea repede toate ideile pe care le expuneam despre acest subiect, cu toate că le-am abordat în afara oricăror preocupări pentru «actualitatea» imediată, precum și a oricărei intenții «critice», zadarnice și sterile. […] Astfel, dacă lumea modernă, considerată în sine, constituie o anomalie și chiar un gen de monstruozitate, nu este mai puțin adevărat că, situată în ansamblul ciclului istoric din care face parte, ea corespunde exact condițiilor unei anumite faze a acestui ciclu, cea pe care tradiția hindusă o desemnează ca perioada extremă a lui Kali-Yuga”, scria René Guénon în „Cuvânt-înainte” la Domnia cantității și semnele vremurilor. Jean Fouquet - Construcția Templului din Ierusalim, pictură, cca 140 - 1475 Gânditorii amintiți mai sus discern în lumea modernă pericole și incertitudini, amenințări, inadaptări, capcane ale democratismului și egalitarismului, creșterea haosului social, prăbușirea sistemelor filosofico-religioase, disoluția sacrului, expansiunea puterilor distructive. Era tabloul care se înfățișa gânditorilor europeni martori ai…

Mai mult...
Cărţi

Filosofia medievală, Dante, esoterismul

Bogdan Mandache

René Guénon vorbește despre posibile apropieri între poemul lui Dante și scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene, despre influențe islamice asupra arhitecturii Infernului dantesc, despre apartenența lui Dante la ordinul Fede Santa, un tertius ordo templier, despre relația între creștinismul lui Dante și sufismul ezoterizant al lui Ibn’Arabî, despre filonul alchimic prezent în Divina Comedie, despre lectura în cheie esoterică a poemului considerat ultima mare summa a Evului Mediu.

rene-guenon-regele-lumii-ezoterismul-lui-dante

În secolul trecut, istoricii filosofiei s-au înfruntat într-o dispută, nici astăzi încheiată, cum ar trebui abordată, definită filosofia medievală. Ar trebui unificată totalitatea operelor acelei epoci sub denominațiunea de „filosofie creștină”, înțelegând prin „filosofie creștină” întreaga filosofie care consideră revelația creștină ca un element indispensabil rațiunii? Sau, mai curând, ar trebui adoptată viziunea tranșantă după care o filosofie încetează să fie filosofie atunci când devine creștină? Dacă pentru prima opțiune un nume de referință este marele istoric francez al filosofiei, Etienne Gilson, a doua opinie este puternic susținută de filosoful belgian Fernand van Steenberghen, pentru care formula „filosofie creștină” este incorectă și predispune la confuzii și neînțelegeri, de vreme ce filosofia este o cunoaștere reflexivă și critică. Ambele teorii se remarcă deopotrivă prin claritate, dar și un anume schematism, chiar o rigiditate care nu lăsa loc nuanțelor. O critică a ambelor registre o face filosoful și medievistul francez Paul Vignaux, care consideră că speculațiile medievale trebuie înțelese în lumina filosofiei

religiei, recursul la ideea de filosofie a religiei redând istoriei filosofiei medievale întreaga amploare fără a-i altera caracterul filosofic. Unii comentatori au găsit că și această perspectiva este parțială: unde și-ar găsi locul scrierile lui Siger de Brabant, ale lui Boethius, scrierile de filosofie politică medievală? Ruedi Imbach propune renunțarea la determinarea definitivă și exhaustivă a obiectului filosofiei medievale atâta vreme cât a fost identificată existența unui universal, iar De Rijk afirmă necesitatea de a renunța la o periodizare intrinsecă, pentru a da termenului „medieval” un sens strict cronologic. Din această perspectivă, nu este lipsit de interes să urmărim „relația benefică” între filosofia medievală și filosofia contemporană, să clarificăm ce înțelegeau oamenii din trecut prin filosofie și ce înțeleg cei de astăzi. Alain de Libera pledează în favoarea multiplicității filosofiilor medievale, misiunea istoricului fiind mai puțin să descopere ceea ce durează, ci să pună în lumină schimbarea și diferențele, să lucreze la „vocabularul diferențelor”. Dante Alighieri (1265 - 1321) -…

Mai mult...
Cărţi

Criza lumii moderne și unitatea tradițiilor spirituale

Bogdan Mandache

Chemarea lui René Guénon la un „nou Ev Mediu”, adresată când lumea modernă intra într-o criză profundă, a fost înțeleasă ca un apel la zidirea unei lumi spiritual structurată de unitatea profundă a tradițiilor, de unitatea spiritului și a naturii umane.

rene-guenon-criza-lumii-moderne

Adulat și contestat, citat și deseori mai puțin citit, prezentat în enciclopedii și dicționare ca filosof, gânditor, eseist, orientalist, mistic, iluminat, filosof tradițional, metafizician, René Guénon (n. 15 noiembrie 1886, Blois – m. 7 ianuarie 1951, Cairo) este mai curând „o figură inclasabilă a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea”, după cum spunea Philippe Faure, unul dintre bunii cunoscători ai operei lui René Guénon. O figură inclasabilă pentru că însuși Guénon refuza să se lase catalogat sub vreuna dintre etichetele occidentale, deoarece nici una nu s-ar fi potrivit încercărilor sale de a restaura Tradiția. Aura de mister care i-a înconjurat existența, aria vastă a preocupărilor teoretice înglobând ocultismul, studiile clasice, gnosticismul, martinismul, frecventarea pe termen mai lung sau mai scurt a catolicismului, a francmasoneriei, convertirea la islamism definesc un profil sinuos, dar conturează portretul unui neobosit căutător al căilor de acces la cunoașterea tradițională, cea care este la originea sciziunii între Orient și Occident, una dintre caracteristicile lumii moderne: „În

starea prezentă a lumii, avem, deci, pe de o parte, toate civilizațiile care au rămas credincioase spiritului tradițional, și care sunt civilizațiile orientale, și, pe de altă parte, o civilizație cu totul anti-tradițională, care este civilizația occidentală modernă.” În analiza pe care o face lumii moderne, diagnosticul lui René Guénon este necruțător: „Deci, dacă se spune că lumea modernă se află într-o criză, ceea ce noi înțelegem în mod obișnuit este faptul că ea ajuns într-un punct critic sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puțin profundă, că o schimbare de orientare va trebui să se producă, pe termen scurt, în mod inevitabil, de voie sau cu forța, mai mult sau mai puțin brusc, cu sau fără a fi însoțită de catastrofe.” Citatul de mai sus este dintr-una din cărțile lui René Guénon consacrate lumii moderne, Criza lumii moderne, apărută de curând într-o nouă traducere, datorată lui Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia…

Mai mult...
Cărţi

Teofanii și lumini interioare

Bogdan Mandache

Esoterismul occidental este o tentativă de asumare a soluțiilor de continuitate în ordinea cunoașterii situându-se la interfața mai multor discipline; este o formă de gândire plastică îmbrățișând cunoștințele oficiale și pe cele ale Tradiției, o formă de gândire care caută sensul cosmic al tuturor lucrurilor

mircea-eliade-ocultism-vrajitorie-si-mode-culturale

De-a lungul anilor consacrați explorării vastului domeniu al științei religiilor, Mircea Eliade a descoperit două tipuri de oameni: pe de o parte, homo religiosus cu universul său spiritual, omul care crede în realitatea absolută, sacrul, și care asumă în lume un mod de existență specifică; pe de altă parte, a întâlnit omul areligios, cel care refuză transcendența și se îndoiește de sensul existenței. Studiind omul religios, Mircea Eliade a căutat să înțeleagă acest om în totalitatea condiției umane asumate și trăite. Explorarea condiției religioase l-a condus către religiile popoarelor arhaice și a populațiilor cu tradiții orale, care nu au consemnat în scris mărturiile trăirilor lor religioase. Prin cercetările lui Eliade, istoria religiilor studia omul în totalitatea sa, misiune în care istoricul religiilor a folosit trei căi: istoria, fenomenologia, hermeneutica. Orice experiență religioasă se situează într-un context istoric, social și cultural determinat; de aceea, mai întâi se reconstituie istoria formelor religioase, sursele documentare fiind izvoare importante, fie ele texte, monumente, inscripții,

tradiții orale. Pentru Mircea Eliade, fenomenul religios nu există în stare pură, fiecare fenomen religios fiind un eveniment al istoriei umane. Al doilea demers este cel al fenomenologului, fenomenul religios fiind abordat în propria modalitate, cea a sacrului. Eliade consideră optica evoluționistă aplicată formelor vieții religioase ca fiind inadecvată; el abordează fenomenul religios prin prisma hierofaniei, fiecare fenomen religios fiind un act de manifestare a sacrului. Cercetările lui Mircea Eliade au angajat și calea hermeneutică, cea care urmând calea comparativă explică mesajul fenomenului religios propunând o sinteză a faptelor religioase, o deschidere a orizontului cultural către sacru, simbol și mit. Mircea Eliade a căutat și descoperit articulații fundamentale și corespondențe ale universului omului religios; stă mărturie vasta sa operă din care amintim: Yoga. Eseu despre originile misticii indiene; Tratat de istorie a religiilor; Mitul eternei reîntoarceri; Imagini și simboluri; Sacrul și profanul; Mituri, vise și mistere; Aspecte ale mitului; De la Zalmoxis la Genghis-Han; Istoria credințelor și ideilor religioase. De…

Mai mult...
Cărţi

Despre mesajul inițiatic al Cărții morților

Bogdan Mandache

Cartea egipteană a morților are netăgăduit un caracter inițiatic, ea transmițând defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris.; candidatul la inițiere va fi supus unui adevărat interogatoriu inițiatic, va dovedi cunoștințe asupra accesului către „dincolo”

pierre-dangle-le-message-initiatique-du-livre-des-morts-de-l-egypt-ancienne

Vechii egipteni au avut cărți sacre și cărți secrete, dar nu au avut preocuparea de fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Se face o distincție între esoterismul de formă, legat de transmitere si destinatar, și esoterismul ca mod de gândire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, anume literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi problema se pune într-un sens ușor diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală, sau la cea publică. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui, tot lui fiindu-i destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus îndeosebi din imnuri, texte rituale și Cartea morților. O carte apărută recent subliniază strânsa legătură între mesajul Cărții

morților și pașii către Lumină prezenți în orice parcurs inițiatic: Pierre Dangle, Le Message initiatique du Livre des Morts de l’Egypte ancienne. Une source de la tradition maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 100, 2021, 190 p. Pierre Dangle a mai publicat în această colecție câteva cărți dintre care amintesc: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Le Grade de Maître et sa symbolique. Așadar, colecția „Les Symboles Maçonniques”, care a debutat în anul 2008, a ajuns la numărul 100. Cărțile apărute în această colecție au fost prezentate în totalitate pe acest site. Amintesc câțiva dintre autori: Jean Delaporte, cel care a inaugurat colecția, Olivier Doignon, Didier Michaud, Jean Onofrio, Percy John Harvey, Michel Lapidus, Thomas Grison, Claire Vernon, Francois Figeac, Jean-Patrick Dubrun. La cât mai multe apariții! Duat, lumea de…

Mai mult...
Cărţi

Doctrină și practică spirituală

Bogdan Mandache

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice, învățătura lui influențând în mod decisiv gânditorii mistici islamici suniți și șiiți, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este practicat încă de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație.

Ibn-Arabi-Doctrina-si-practica-spirituala

Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizător de drumuri în ale esoterismului, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite orașe iberice și din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegând alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stârnească atâta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse până atunci. A călătorit în Egipt, Siria, Irak, Anatolia, în anul1 225 instalându-se definitiv la Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său câte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tânărul Ibn Arabi a avut o viziune în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras

din tumultul vieții optând pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întâlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice. A învățat de la maeștrii sufi andaluzi, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința în sensul nobil al termenului, abnegația, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat multe de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri, care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegându-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului târziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă a cunoscut două ediții în limba română, sub numele de Cartea înțelepciunii, în traducerea lui Ilie Iliescu, apărute la Editura Herald. De…

Mai mult...
Cărţi

Lumina din penumbră

Bogdan Mandache

Cartea lui Radu Ciobotea urmărește aspecte ale vieții spirituale care se hrănește din jocul între exoteric și esoteric, între lumină și umbră, păstrând sensul misterului propriu spiritului tradițional în sensul larg al termenului. Cartea sa este un îndemn la a regăsi o anumită penumbră favorabilă apariției misterului sau meditației. Radu Ciobotea a știut să caute misterul, să descopere lumina din penumbră.

Radu-Ciobotea-Penumbra-Eseuri-de-istorie-a-culturii

Penumbră și mister, Vasile Lovinescu și vechile inițieri, fascinația labirintului, legenda templierilor, simbolismul spadei, esoterismul lui Matila C. Ghyka, Alexandru Paleologu și labirinturile povestirilor sadoveniene, Magie și Cosmos la Mircea Eliade, Basarab Nicolescu și coborârea în lumea misterelor sunt câteva dintre subiectele cu care Radu Ciobotea își apropie cititorii de recenta sa carte Penumbra. Eseuri de istorie a culturii, Iași, Editura Junimea, colecția „Ananta”, 2019, 250 p. Cunoscut cu precădere pentru studiile sale despre jurnalism (Reportaj și literatură; eseu asupra reportajului românesc și francez interbelic; Reportajul interbelic românesc. Senzaționalism, aventură și extremism politic; Le Mot vécu. Le reportage roumain et français dans l’entre deux guerres; Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989), Radu Ciobotea este și un asiduu căutător al sensurilor ascunse, al celor nevăzute dar care constituie armătura profundă a lumii, un căutător pentru care arcanum este un îndemn, o chemare și nu o teamă. Esoterismul atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa ține de ceea

ce este ascuns, dar înțeles în profunzimea sa esoterismul poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene. Văzut de unii ca o frivolitate, ca o inutilitate, considerat de alții ca drept cheia de boltă a cunoașterii, esoterismul continuă să stârnească nedumeriri, să suscite adeziuni grăbite și gratuite din partea celor care se așteaptă să găsească răspunsuri la marile „secrete și mistere” ale lumii, dar și adversități înverșunate și neîntemeiate din partea celor care nu pot ieși din cadrele unui raționalism reductiv.         Denigrarea la care este supus esoterismul își are originea în străvechea eroare constând în anatemizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Grăitor în acest sens este refuzul de care s-a lovit Pierre Riffard aflat în căutarea un conducător pentru teza sa de doctorat, L’idée de l’ésotérisme. După șapte ani de refuzuri, profesorul Jean Deprun a acceptat să coordoneze teza susținută cu brio, la Sorbona, în anul 1987; avataruri de neînțeles, mai ales că la Ecole Pratique des Hautes Etudes…

Mai mult...
Cărţi

Cele 33 de grade ale Înțelepciunii

Bogdan Mandache

Cartea lui Christian Jacq este o încercare de a pătrunde în universul spiritual medieval pornind de la sculpturi din catedrala din Metz; este un dialog între un cercetător, autorul, și un maestru, moștenitor al zidarilor, urmărind să descifreze limbajul inițiaților care au ridicat catedralele și al căror mesaj rămîne în continuare actual, și nu mai puțin misterios

christian jacq Les trente-trois degrés de la sagesse

Christian Jacq (n. 28 aprilie 1947, Paris) este un cunoscut scriitor cu preocupări în domeniile egiptologiei, esoterismului și masoneriei. După studii de filosofie și literaturi clasice, la Universitatea Paris X-Nanterre, Christian Jacq a obținut titlul de doctor în egiptologie, la Sorbona, cu teza „Le Voyage dans l’autre monde selon l’Egypte ancienne”, însă nu a urmat traseul clasic al unui cercetător specializat în egiptologie, nu a participat la lucrări arheologice, nu a urmat o carieră universitară, a ales calea publicisticii. Christian Jacq este autorul unui număr impresionant de cărți, peste 50, majoritatea în stil foiletonistic, cu multe dialoguri și fraze scurte, deseori critica literară reproșîndu-i lipsa construcției și a profunzimii în conturarea personajelor, slăbiciunea stilistică și vocabularul limitat, atribute obișnuite scrierilor de popularizare ai căror cititori sînt mai interesați de firul narativ, prea puțin atenți la veridicitatea faptelor, la adevărul istoric. Alți critici subliniază tentativa de reconstituire istorică, apreciind dimensiunea inițiatică și esoterică a romanelor sale. Pentru cartea L’Egypte des grands

pharaons, Editions Perrin, 1981, a primit premiul Academiei Franceze. Mai multe edituri din România i-au tradus o parte din romane și amintim dintre acestea: Ramses, 5 volume, Calea de Foc, Marele Magician, Ultimul vis al Cleopatrei, Fiul Luminii, Femeia înțeleaptă, Divina adoratoare, Locașul Adevărului, Uneltirile răului, Marele Secret, Afacerea Tutankhamon. Una dintre cărțile lui Christian Jacq, reeditată în mai multe rînduri este Les 33 degrés de la Sagesse ou l’initiation des Francs-Maçons de la pierre franche, după titlul de pe copertă, pentru că pe pagina de gardă titlul este ușor modificat: Les trente-trois degrés de la sagesse ou L’initiation des Maçons de la Pierre France. Cea mai nouă ediție este cea apărută la Maison de Vie Editeur, 2015. Prima ediție a cărții a apărut în 1981, la Editions du Rocher și avea titlul Le Voyage initiatique ou Les trente-trois degrés de la sagesse, prezentată pe site-ul autorului ca fiind o carte de esoterism. Cartea lui Christian Jacq este o încercare…

Mai mult...
Cărţi

Revelație, esoterism, inițiere

Bogdan Mandache

Apărut în timpul califatului Omeiazilor, sufismul a grupat în jurul lui Hasan al-Basri, pios predicator irakian de mare renume în rîndul predicatorilor vremii sale, numeroși adepți care practicau renunțarea la bunurilor acestei lumi pentru a stabili o comunicare personală cu Dumnezeu, pentru a ajunge în paradisul celor apropiați lui Dumnezeu.

lings-ce-este-sufismul

Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a Islamului, desemnează mișcarea mistică apărută de timpuriu în lumea musulmană; sufismul traduce termenul arab tasawwuf, a cărui rădăcină literară este termenul suf, adică îmbrăcăminte de lînă, vestimentația primilor reprezentanți ai mișcării atestați în Irak, în secolul al VIII-lea. Pentru Henry Corbin, unul dintre respectații cunoscători ai filosofiei islamice, „Sufismul , ca mărturie a religiei mistice în Iaslam, este un fenomen spiritual de o importanță neprețuită. El reprezintă esențialmente fructificarea mesajului spiritual al Profetului, efortul de a-i retrăi în mod personal modalitățile, printr-o introspecție a conținului Revelației qorânice”. Filosofia islamică și deopotrivă mistica islamică suscită interesul specialiștilor, dar și al publicului larg, dornic să pătrundă într-o lume care ascunde frumuseți nebănuite. În plan publicistic, la noi, Editura Herald a căutat să acopere anumite lipsuri adunate în timp, iar mărturie stau aparițiile editoriale dintre care amintim: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Reynold Nicholson, Misticii Islamului; Hazrat Inayat Khan, Pași pe cale; Jean Chevalier, Sufismul; Charles Andre

Gilis, Spiritul universal al Islamului; Titus Burkhardt, Islamul. Introducere în doctrinele esoterice; Michel Vâlsan, Omul universal. Islamul și funcțiunea lui Rene Guenon. De curînd acestora li s-a alăturat o nouă carte: Martin Lings, Ce este sufismul? Traducere din limba engleză de Marian Stan, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 192 p. Martin Lings (Abu Bakr Siraj ad-Din) (1909-2005) a fost un erudit englez, bun cunoscător al Islamului. Pe cînd era profesor la Universitatea din Kaunas (Lituania), Martin Lings descoperă cărțile lui René Guénon și ale lui Frithjof Schuon care îi lasă o puternică impresie. Devine discipol al lui Schuon, se convertește la islam, în care găsește calea spirituală autentică. A fost profesor la Universitatea din Cairo, revine în Anglia, susține un doctorat în limba arabă despre șeicul Ahmad al-Alawi, devine conservator al manuscriselor orientale la British Museum, apoi la British Library. Este considerat cel mai bun biograf al Profetului Muhhamad. Autor al mai multor volume despre islam și a…

Mai mult...