Cărţi

Despre traducere și intraductibile filosofice

Bogdan Mandache

A măsura distanțele, abaterile, trecând de la o limbă la alta, de la o cultură sau alta, acesta este exercițiul pe care îl propune Vocabularul european al filosofiilor. Dicționarul intraductibilelor. Originalitatea sa a fost salutată de comunitatea științifică internațională și de cititorii interesați, dovadă fiind succesul de librărie arătat peste tot unde s-au realizat traduceri.

barbara-cassin-vocabularul-european-al-filosofiilor

Secolul al XVIII-lea european a fost unul al enciclopediilor de ordin general, destinate publicului larg și avid de cunoștințe accesibile în limba maternă. Dacă până atunci se răspândiseră dicționare și enciclopedii acoperind diferite domenii ale cunoașterii, era vremea enciclopediilor generale care să acopere toate ramurile cunoașterii. Mișcarea enciclopedică este dominată fără putință de tăgadă de Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des mètiers, par une société de gens de lettres, editată între 1751-1766. În articolul „enciclopedie”, și care este centrul teoretic al totalității operei, Diderot scrie: „Enciclopedie înseamnă înlănțuire de cunoștințe; cuvântul este alcătuit din prepoziția grecească în, și din substantivele cerc, și cunoaștere. […] Am văzut că numai un secol al filosofiei putea întreprinde o lucrare ca Enciclopedia; că acest secol sosise, că faima, ducând în eternitate numele acelor care ar săvârși-o, n-ar refuza, poate, să se încarce și cu ale noastre.[…] Am spus că numai un secol al filosofiei ar putea să încerce elaborarea unei

Enciclopedii; și am spus-o, deoarece această lucrare cere mai multă îndrăzneală de spirit decât există de obicei în veacurile lipsite de gust.” Enciclopedia cuprinde 17 volume de text și 11 volume de planșe tipărite la Paris și Neuchâtel, format de tipar in-folio, articolele fiind clasate pe două coloane, în ordine alfabetică. Proiectul lucrării era de a examina totul și de a răsturna bariere, totul cu îndrăzneală de spirit, pentru punerea în ordine rațională a tuturor elementelor cunoașterii teoretice și practice. Barbara Cassin Spiritul enciclopedist avea să se manifeste în continuare și vom face scurte referiri la două lucrări franceze consacrate filosofiei. La începutul secolului al XX-lea apărea Vocabulaire technique et critique de la philosophie, coordonat de André Lalande; prima ediție a apărut sub formă de fascicule, între 1902 și 1923. Una dintre originalitățile acestei lucrări colective este că aduce pentru fiecare termen un ansamblu de semnificații stabile. Rezultatul este că nu ne aflăm în fața unei lucrări încremenite în eternitate…

Mai mult...
Cărţi

Școala pitagoreică și lunga sa posteritate

Bogdan Mandache

Celebrele Versuri de aur sunt o compilație târzie după Discursul sacru, datând din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului ținea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor învățătura pitagoreică; tradiția ulterioară a esoterismului occidental s-a inspirat neîncetat din pitagorism

PITAGORA-imnurile-sacre-versurile-de-aur-legile-lui-pitagora

Figura legendară a lui Pitagora este sursa de inspirație a unei părți considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician și filosof, Pitagora a fost asemănat de unii comentatori moderni cu șamanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, înțelegând prin asta mai cu seamă cele scrise de Pitagora, dacă vor fi fost vreodată scrise, sau mai curând toate câte le știm au ajuns la noi transmise discipolilor și consemnate mai târziu de alte generații de discipoli. Despre presocratici puținul pe care-l știm vine din surse fragmentare, din mărturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adaugă păreri, aproximări sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive și de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figură aproape insesizabilă a gândirii grecești, în ciuda importanței sale covârșitoare, enigma ținând de misterul care înconjoară școala sa. Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificilă ca și analiza mărturiilor referitoare la personalitatea sa istorică, la tot pasul legenda

precumpănind asupra adevărului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat în lipsa documentelor și mărturiilor vremurilor. Diogenes Laertios susține că Pitagora povestea despre el că era de obârșie un Aithalid și era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus să aleagă orice ar dori, în afară de nemurire. „El atunci i-a cerut ca atât în timpul vieții, cât și după ce s-ar fi săvârșit, să poată păstra memoria celor întâmplate. Astfel, cât era încă în viață putea să-și aducă aminte de toate, iar după moarte la fel a păstrat aceeași amintire. Ceva mai târziu, sufletul lui a intrat în trupul lui Euphorbos, care a fost rănit de Menelau. Iar Euphorbos spunea că fusese cândva un Aithalid și că darul său îl primise de la Hermes”, relatează Diogenes Laertios în vestita sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor. În antichitate au mai scris despre viața și învățătura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius și Hierocles. O…

Mai mult...
Cărţi

Despre Plotin și extazul mistic

Bogdan Mandache

Plotin a căutat să-și prezinte scrierile ca fiind esențialmente comentarii și interpretări ale operei lui Platon. În realitate, ele sunt o măreață sinteză culturală a întregii gândiri antice, având mari afinități cu teme ale misticii și spiritualității orientale

cristian-badilita-plotin-un-mistic-pagan

Plotin datorează formația de filosof anilor petrecuți în vestita școală de la Alexandria, unde a urmat cursurile lui Ammonios Sakkas, dar și anilor de campanie militară în Persia, un bun prilej pentru a dobândi o mai bună cunoaștere a înțelepciunii și filosofiei din Orient. După moartea împăratului Gordian al III-lea, în 244, Plotin se refugiază în Antiohia, apoi se instalează la Roma unde va fonda o școală de filosofie, bucurându-se de constanta susținere și admirație din partea împăratului Galienus și a soției acestuia, Salonina. Învățătura lui Plotin s-a bucurat de un mare prestigiu la Roma, fiind prețuită deopotrivă ca restaurare morală și spirituală. În acea atmosferă romană de mare admirație pentru Platon trebuie să se fi născut și visul construirii unui oraș cu numele Platonopolis, unde s-ar fi trăit după preceptele lui Platon rânduite de Plotin. Se spune că în acel timp Plotin nu a scris nimic, dar unul din discipoli, Porfir, ar fi consemnat învățătura maestrului și ar fi

publicat-o sub numele de Enneade, din grecescul „ennea”, adică nou. Erau șase culegeri, fiecare având nouă scrieri, grupate de Porfir într-o ordine sistematică și nu cronologică; în ordine erau texte despre etică, despre fizică, despre cosmologie, timp și eternitate, despre suflet, despre intelect și idei, despre genurile ființei, despre ființă și despre bine. Neoplatonismul era în esență o metodă de a accede la o realitate inteligibilă și o construcție sau o descriere a acestei realități. Ce știm noi despre Plotin?, se întreba cu ani în urmă filosoful francez Pierre Hadot, autor al unei cunoscute lucrări despre filosoful antic, Plotin ou la simplicité du regard. Iar răspunsul său era simplu: câteva detalii, finalmente puține lucruri. Pe urmele sale, aceeași întrebare cred că și-a pus-o și Cristian Bădiliță, care cu siguranță a ajuns la același răspuns ca și ilustrul său prieten, Pierre Hadot. Pentru a apropia cititorul român de viața și opera lui Plotin, Cristian Bădiliță propune un demers editorial mai puțin…

Mai mult...
Cărţi

Emblemele artelor liberale

Bogdan Mandache

Percy John Harvey urmează firul clasic al succesiunii celor șapte liberale, le prezintă succint, reproduce ample citate explicative din cărțile lui Robert Ambelain și Oswald Wirth, totul însoțit de un amplu material ilustrativ, cu precădere gravuri din medievalitatea târzie

percy-john-harvey-emblematique-des-sept-arts-liberaux

Percy John Harvey este un cunoscut autor de literatură masonică, fiind interesat cu precădere de iconografia sacră și de simbolismul gradelor. Amintesc câteva dintre cărțile scrise de Percy John Harvey: Les Cinq Points parfaits de la maîtrise ou la résurrection symbolique; Le Maître Secret, 3 volumes; Les Grades de vengeance, 2 volumes; Les Voyages rituels, un itinéraire initiatique; Les Lieux initiatiques de la Maîtrise: la Chambre du Milieu et la Chambre de Réception; Le Grande Maître Architecte. La maîtrise de l’Etui de Mathematique; La Parole perdue. Du Maître Hiram au Chevalier Rose-Croix, toate în colecția „Les Symboles Maçonniques”, a editurii pariziene Maison de Vie. Percy John Harvey este și autorul trilogiei La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image: Le Grade d’apprenti; Le Grade de compagnon; Le Grade de maître. De puțin timp a apărut o nouă carte a lui Percy John Harvey: Emblématique des sept arts libéraux, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2021, 128 p. În cursul celei

de-a treia călătorii, candidatul la gradul de calfă citește denumirile celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobândi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvântului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia, muzica. Într-o gravură reprodusă în cartea lui Gregor Reisch, Margarita Philosophica (1496), filosofia este prezentată ca mamă a celor șapte arte liberale. Percy John Harvey urmează firul clasic al succesiunii celor șapte liberale, le prezintă succint, reproduce ample citate explicative din cărțile lui Robert Ambelain și Oswald Wirth, totul însoțit de un amplu material ilustrativ, cu precădere gravuri…

Mai mult...
Cărţi

Filosofia – un mod de viață

Bogdan Mandache

Iubitor al înțelepciunii așa cum o înțelegeau anticii, Pierre Hadot se întreabă dacă mai este posibilă revenirea la idealul antic al filosofiei. El pledează pentru o trăire filosofică a vieții, pentru un efort spiritual prin care filosoful să depășească singurătatea, izolarea.

Ce este filosofia antica.cdr

Înaintea lui Platon, folosirea termenilor philosophia, philosophos și philosopheîn, era rară, nu avea răspândire, iar aici trebuie luată în seamă și numărul mic de manuscrise anterioare secolului al IV-lea î.e.n. Cu siguranță și din acest motiv, definirea filosofiei a fost o chestiune care a suscitat și continuă să suscite controverse. Acum aproape un secol, Ed. Zeller își începea tratatul Die Philosophie der Griechen cu această afirmație: „Numele filosofiei a fost întrebuințat de greci în diferite sensuri. Numele filosofiei se fixează numai treptat, dar și filosofia apare treptat, ca formă particulară a vieții spirituale; numele ei oscilează între o semnificație mai îngustă și una mai largă, dar în aceeași măsură oscilează și filosofia între limitarea ei la un domeniu științific determinat și amestecul cu diferite părți componente de natură străină.” Variațiile și incertitudinile asupra sensului filosofiei s-au menținut în lumea care nu căuta definiții, categorii, dar trăia bucuria miturilor. Ba mai mult, la întrebarea „ce este filosofia?” încă se mai caută

răspuns, răspunsul care să mulțumească, dar care nu va veni niciodată, pentru că după spusa lui Martin Heidegger „această temă este vastă, ea rămâne nedefinită”. Cu toate acestea, cei care se ocupă de filosofie nu vor renunța să o facă în continuare, doar pentru că filosofia nu este un concept definit și vor alege un drum dintre mai multe posibile. Unul dintre gânditorii ale cărui strădanii au fost cu precădere cele de a reconfigura pentru contemporanii săi ceea ce a însemnat filosofia în lumea antică a fost Pierre Hadot (1922-2010) care a fost director de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes, apoi titularul catedrei de istoria gândirii elenistice și romane la College de France. La începutul anilor 1990 a avut amabilitatea sa răspundă câtorva întrebări despre filosofie și cum înțelege Domnia sa filosofia antică, interviul apărând în volumul meu Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, 1995. Amintesc câteva dintre lucrările profesorului Pierre Hadot: Exercices spirituels et philosophie antique,…

Mai mult...
Comentarii, Eseuri

Citadela interioară

Bogdan Mandache

Filosofia era înțeleasă ca mod de viață, ca manieră de a trăi, dar înțeleasă nu doar ca o conduită morală, ci ca un mod de a fi în lume, care trebuie urmat în fiecare clipă, transformând astfel întreaga viață. Aceasta este lecția lui Marc Aureliu: o invitație adresată fiecăruia să se transforme pe el însuși.

statuie-marc-aureliu

Cultivând în viața sa sârguința și iubirea de știință, bunătatea, blândețea, iubirea, modestia, spiritul de dreptate și adevăr, Marc Aureliu a biruit timpul, opera sa fiind vie și după mai bine de 18 secole de la scrierea ei. Opera sa, cunoscută și sub numele de Cugetări, deși nu fusese scrisă în vederea publicării, a pasionat de-a lungul timpului nu numai aristocrați ai spiritului cum ar fi Shaftesbury, Frederic al II-lea sau Goethe, ci a fost un îndreptar de viață pentru nenumărați necunoscuți care i-au putut citi opera tradusă în numeroase limbi, de la un capăt la altul al pământului. Ediția princeps, îngrijită și adnotată de Gulielmus Xilandros, a apărut la Zurich, în 1558, redactată după un manuscris Codex Palatinus. În ediția de la Oxford, titlul sub care apare cartea împăratului și filosofului este Marci Antonini imperatoris, de se ipso ad se ipsum. Marcus Annius Verus, viitorul împărat și filosof, s-a născut la 26 aprilie 121, bunicul și tatăl său fiind

consuli ai Romei. La 18 ani este numit quaestor, în 147, cu numele de Marcus Aelius Aurelius Verus Antoninus Caesar Augustus este asociat la conducerea Imperiului de împăratul Antoninus Pius, timp în care devine adept al filosofiei stoice. În 161, Marc Aureliu devine împărat, rămânând în fruntea Imperiului până în anul 180. În timpul vizitei în Grecia, 175-176, împăratul Marc Aureliu a fost inițiat în misterele de la Eleusis și a creat la Atena o catedră de retorică și patru de filosofie pentru Academie, Liceu, Portic și Grădina lui Epicur. Domnia sa a cunoscut numeroase dificultăți (războaie, revolte, ciuma, cutremure, inundații) care au depopulat Imperiul și au avut consecințe sociale și economice nefaste asupra vieții imperiale romane. Dar rândurile de față nu sunt despre împăratul Marc Aureliu, sunt despre filosoful stoic Marc Aureliu, despre cel care a căutat să trăiască filosofic viața sa de împărat. Iată cu câtă căldură scria Vasile Pârvan, de la Berlin, din vara lui 1909: „…a…

Mai mult...
Cărţi

Modul de a vedea lumea și de a fi în lume

Bogdan Mandache

Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.

pierre-hadot-filosofia-ca-mod-de-viata

În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă

retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit…

Mai mult...
Cărţi

Povestind despre ieri, despre azi

Bogdan Mandache

Pentru cei care nu l-au cunoscut, dar i-au citit Jurnalul 2007-2013, Mihail Radu Solcan va rămâne asemenea bătrânului, dintr-un basorelief de zinc, cumpărat din târgul de antichități, cățărat pe o scară de bibliotecă, o bibliotecă având cărți până la tavan.

mihail-radu-solcan-vremuri-noi-vremuri-vechi

Față de alte genuri literare, jurnalul este unul de dată relativ recentă, intrând în conștiința cititorilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astăzi se constată un interes crescând al publicului pentru literatura de mărturisire, pentru subiectivitatea exprimată direct, pentru evenimentul trăit, pentru notația primă. Philippe Lejeune este teoreticianul care a consacrat „pactul autobiografic” și „literatura personală”, formule care cuprind scriitura intimă, adică jurnalul, autobiografia, memoriile, corespondența, dialogul. Caracteristicile jurnalului țin de spontaneitatea specifică notației cotidiene, de notația firească lipsită de artificialitate, de marca evidentă a subiectivității, de construcția unui spațiu al solitudinii, toate acestea păstrându-l mai aproape de adevăr, de notația sinceră față de idealizarea specifică altor genuri ale literaturii de mărturisire. Și astăzi sunt citite cu interes paginile de jurnal purtând semnăturile unor scriitori precum Samuel Pepys, John Evelyn, Johnatan Swift, Eugene Delacroix, Virginia Woolf, Anais Nin, Simone de Beauvoir, Cesare Pavese, Ernst Junger. În literatura română cel mai cunoscut este Jurnalul lui T. Maiorescu, dar genul

a fost ilustrat și de alte nume celebre precum: Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Alice Voinescu. Cele mai multe jurnale sunt destinate posterității, de cele mai multe ori, atunci cînd persoanele amintite sunt în viață, numele lor sunt înlocuite cu inițiale. Un astfel de jurnal este cel semnat de Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, București, Editura Art, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, colecția „Revizitări”, 2019, 280 p. Numele autorului nu este dintre cele foarte cunoscute. Și totuși cine a fost Mihail Radu Solcan? Presimțind fireasca întrebare, îngrijitorii ediției au simțit nevoia unor necesare lămuriri „Cine a auzit de Mihail Radu Solcan? Dincolo de cercul familiei și al prietenilor, a fost cunoscut doar de un număr destul de mic de persoane: colegi și studenți, puțini cititori de filosofie, economiști, sociologi sau politologi cu interese teoretice. [...] Solcan a fost unul dintre acei oameni care au trăit scutiți de frustrările pe…

Mai mult...
Cărţi

Povestiri cu filosofi

Bogdan Mandache

Will Durant susține că oamenii acceptă și resping filosofii după propriile nevoi și temperamente, de aceea unii vor prețui mai mult spiritul individualist și competitiv, și mai puțin spiritul meditativ și artistic.

will-durant-povestea-filosofiei

Diogenes Laertios, poet, doxograf și biograf, a trăit în secolul al III-lea d.H. și este cunoscut pentru celebra sa operă Despre viețile și doctrinele filosofilor. E un paradox ca să se știe atît de puține lucruri despre Diogenes, cel care a consemnat tot ce se știa în vremea sa despre viețile și scrierile filosofilor de pînă la el. Se fac multe aproximări, dar nu se cunoaște cu certitudine nici forma numelui său, nici anii între care a trăit, nici orașul în care a trăit și scris; istoricii filosofiei cred însă că Diogenes Laertios nu a fost filosof și nici nu a aparținut vreunei școli. Criticată, mai cu seamă în vremurile moderne, cartea sa continuă să fie citită și reeditată, studiată, analizată. Unul dintre subiectele care mai stîrnesc controverse este cel privitor la sursele, la izvoarele folosite; se pare că au fost de două feluri: izvoare doxografice rezumative și compendii doxografice dezvoltate, ceea ce nu vrea să spună că Diogenes Laertios

nu ar fi citit opera lui Platon, a lui Xenofon și a multor altora. Lucrarea lui Diogenes Laertios grupează un număr impresionant de informații adunate de erudiți încă din timpul lui Aristotel, din care a ales, uneori neîndemînatic, alteori fericit. Comentatorii săi apreciază că a avut o contribuție personală modestă, dar toți susțin că prin opera sa s-au păstrat detalii ale doctrinelor filosofice, cît și anecdote privind viețile filosofilor. Principiul clasificării este cel cronologic, de la Thales la Epicur, fără a-i omite, printre alții, pe: Anaximandru, Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora, Empedocle, Heraclit, Parmenide, Zenon, Democrit. După mai bine de 16 secole, scriitorul William James Durant, cunoscut sub numele de Will Durant, a încercat să repete isprava lui Diogenes Laertios publicînd o mai puțin obișnuită istorie a filosofiei, recent apărută și în limba română: Povestea filosofiei. Viețile și ideile celor mai importanți filosofi occidentali, traducere din limba engleză de Doru Căstăian, București, Editura Herald, colecția „Cultură&Civilizație”, 2019, 528 p. Doctor în…

Mai mult...
Cărţi

…și vînătorii nu au prins lebăda sălbatică

Bogdan Mandache

Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri.

anton-adamut-amicus-plato-sed-magis-amica-veritas

Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice

moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității; filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema…

Mai mult...