Primele trei grade acordate într-o lojă albastră culminează cu gradul de maestru, care gravitează în jurul legendei lui Hiram. Deși Hiram, meșteșugar genial, este un personaj biblic menționat în Vechiul Testament în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon, legenda lui Hiram pătrunde relativ târziu în conștiința europeană modernă, la începutul secolului al XVIII-lea. În Cartea regilor este lăudată priceperea sa artizanală: „Și a trimis regele Solomon și a luat pe meșterul Hiram din Tyr. Acesta era fiul unei văduve din seminția lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era și Hiram plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă. Și a venit la regele Solomon și a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stâlpi de aramă. Și a așezat stâlpii în pridvorul templului, punând un stâlp în partea dreaptă și dându-i numele de Iachin;
și pe celălalt stâlp în partea stângă, dându-i numele de Booz”. Odată terminate lucrările la templu, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și moartea sa se transformă în mit inițiatic, devine mitul fondator al noii instituții speculative care se răspândea în Europa începutul de secol XVIII – masoneria. În masonerie, moartea maestrului este una simbolică și are menirea de a actualiza misterul original; moartea inițiatică este repetiția dramei primordiale care amintește necesitatea morții pentru a trece la o altă înțelegere a universului. În moartea din ceremonia inițiatică, candidatul moare pentru sine, prin întreita moarte fizică, sufletească și mentală, o moarte care premerge renașterii într-un nou Hiram. În 1814, Goethe scria poemul Nostalgie preafericită, în care ultimul catren era o trimitere evidentă la legenda lui Hiram, la devenirea lăuntrică. Poemul lui Goethe se încheie cu vers misterios care încă dă de gândit: „Mori și devino!” Legenda lui Hiram nu putea să nu hrănească imaginarul scriitorilor romantici, una dintre…