Dintotdeauna, omul a fost în căutarea unei oglinzi în care ar putea găsi imaginea propriei identități risipite. Așadar, la o primă aproximare nimic mai indeterminat, nimic mai risipit și mai greu de conturat decât identitatea fiecăruia, mai cu seamă când nici o oglindă nu-i reflectă imaginea. Despre dificultatea reconfigurării imaginii, despre oglinda care poate nu reflectă imaginea dorită, pagini admirabile sunt în dialogul Alcibiade, al lui Platon, unde Socrate și Alcibiade discută despre natura omului, despre lungul și anevoiosul drum al cunoașterii de sine. Povața lui Socrate pornește de la celebrul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți”, cunoscut în vremurile moderne cu adăugiri nepotrivite lumii în care a apărut. Gânditorul grec îl schimbă semnificativ în „Privește-te pe tine însuți”. Ce vrea să spună această schimbare? Îndeamnă ochiul să privească spre un lucru care, dacă s-ar privi, s-ar vedea pe sine însuși? Ne spune că trebuie să privim către o oglindă sau un obiect asemănător? Sau mai curând este despre înfățișarea celui
care privește, ochiul văzându-se în privirea opusă ca într-o oglindă? Toate acestea sunt potrivite cu dorința de a se vedea, dar încă nu se va vedea pe sine însuși. „Dar atunci, iubite Alcibiade, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi, și nu mai cu seamă către acea așezare a sa unde este sădită virtutea sufletului, înțelepciunea, precum și către tot ce se potrivește a fi asemenea lui?”, se întreabă Socrate. Iar în suflet, așezarea cunoașterii și cugetării ține de divin, tot așa cum prin mijlocirea zeilor „vom avea parte de cea mai aleasă oglindă a rosturilor omenești, întru a sufletului virtute”. Este un îndemn la a ne cunoaște și la a cunoaște ceea ce este al nostru, pentru că fără a cunoaște cele proprii niciodată nu vom cunoaște cele ale altora. În Evreul stereotip - schiță de istorie culturală, Viorica S. Constantinescu ne propune o schiță de istorie culturală privitoare la…
