„A trăi sub acacia, acesta este destinul adevăraților maeștri masoni, sub acea acacia care protejează pentru totdeauna un locaș al învierii de unde țâșnește viața transfigurată”, spune Pierre Dangle

După cărțile despre gradele de ucenic și companion, în mod firesc atenția lui Pierre Dangle se îndreaptă către gradul de maestru: Le Grade de maître et sa symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maconniques”, 2020,128 p. Lojile inițiatice din vremea noastră nu mai construiesc temple, dar trebuie să vegheze asupra spiritului care domnește în viața masonică. Pierre Dangle deplânge confuzia și uitarea care iau locul elementelor fundamentale care jalonează drumul către marile mistere, totul pe fondul unei nejustificate grabe de a ajunge cât mai repede la „gradele înalte”. În recenta sa carte, Pierre Dangle își propune să facă perceptibilă realitatea inițiatică a gradului de maestru. Întregul proces de înțelegere a inițierii gravitează în jurul conceptului de mister, cel care deosebește profanul de inițiat. Sigur, misterul nu poate fi explicat, el trebuie acceptat, așa cum spunea M.-M. Davy: „Adevărata cunoaștere revelată prin apropierea misterelor este trecerea de la existență la esență, de la iluzie la realitate, de la

mental la inimă, de la văzut la nevăzut.” Pierre Dangle observă bine că lumea modernă are tot mai puține legături cu lumea misterului, că doar „constructorii” întrețin și cultivă o vie relație cu meseria artizanală și cu misterul. Descoperirea principiilor meseriei este urmată de punerea în coerență a spiritului și a mâinii, acțiuni care se desăvârșesc prin intrarea pe calea misterelor, deschisă de mitul lui Hiram. Așa cum și-a obișnuit cititorii în precedentele cărți, Pierre Dangle face dese apropieri cu miturile egiptene, acum apropiind mitul lui Hiram de legenda lui Osiris, consacrând pagini interesante apropierii celor două destine, făcând trimiteri la literatură (Gerard de Nerval), arheologie (A. Renoir), muzică (Wolfgang Amadeus Mozart) sau alchimie (Michael Maier). Pe tot parcursul argumentației sale, Pierre Dangle amintește că învierea lui Hiram nu este în trup, ci în tradiția pe care o perpetuează maeștrii. Sunt în recenta carte nuanțe și considerații interesante despre masonii operativi și cei speculativi. Astfel, în masoneria operativă, după perioada…

Mai mult...

Cartea lui Radu Ciobotea urmărește aspecte ale vieții spirituale care se hrănește din jocul între exoteric și esoteric, între lumină și umbră, păstrând sensul misterului propriu spiritului tradițional în sensul larg al termenului. Cartea sa este un îndemn la a regăsi o anumită penumbră favorabilă apariției misterului sau meditației. Radu Ciobotea a știut să caute misterul, să descopere lumina din penumbră.

Penumbră și mister, Vasile Lovinescu și vechile inițieri, fascinația labirintului, legenda templierilor, simbolismul spadei, esoterismul lui Matila C. Ghyka, Alexandru Paleologu și labirinturile povestirilor sadoveniene, Magie și Cosmos la Mircea Eliade, Basarab Nicolescu și coborârea în lumea misterelor sunt câteva dintre subiectele cu care Radu Ciobotea își apropie cititorii de recenta sa carte Penumbra. Eseuri de istorie a culturii, Iași, Editura Junimea, colecția „Ananta”, 2019, 250 p. Cunoscut cu precădere pentru studiile sale despre jurnalism (Reportaj și literatură; eseu asupra reportajului românesc și francez interbelic; Reportajul interbelic românesc. Senzaționalism, aventură și extremism politic; Le Mot vécu. Le reportage roumain et français dans l’entre deux guerres; Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989), Radu Ciobotea este și un asiduu căutător al sensurilor ascunse, al celor nevăzute dar care constituie armătura profundă a lumii, un căutător pentru care arcanum este un îndemn, o chemare și nu o teamă. Esoterismul atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa ține de ceea

ce este ascuns, dar înțeles în profunzimea sa esoterismul poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene. Văzut de unii ca o frivolitate, ca o inutilitate, considerat de alții ca drept cheia de boltă a cunoașterii, esoterismul continuă să stârnească nedumeriri, să suscite adeziuni grăbite și gratuite din partea celor care se așteaptă să găsească răspunsuri la marile „secrete și mistere” ale lumii, dar și adversități înverșunate și neîntemeiate din partea celor care nu pot ieși din cadrele unui raționalism reductiv.         Denigrarea la care este supus esoterismul își are originea în străvechea eroare constând în anatemizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Grăitor în acest sens este refuzul de care s-a lovit Pierre Riffard aflat în căutarea un conducător pentru teza sa de doctorat, L’idée de l’ésotérisme. După șapte ani de refuzuri, profesorul Jean Deprun a acceptat să coordoneze teza susținută cu brio, la Sorbona, în anul 1987; avataruri de neînțeles, mai ales că la Ecole Pratique des Hautes Etudes…

Mai mult...

Basmul lui Goethe rămîne o povestire misterioasă, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă! Este istoria/istorisirea unui mister. Iar misterul are partea sa de... inexprimabil!

Templul se afla sub munte, iar muntele se afla la vest; cum se va ridica din profunzimile pămîntului? Cum va ajunge pe malul estic al fluviului? Cînd clipa tainică s-a apropiat („sosit-a timpul!”), întreg cortegiul, mai puţin bătrînul luntraş şi şarpele, călăuziţi de bătrînul cu lampa, care le era ghid spiritual, se aflau în templul subteran: „pămîntul începu să se cutremure sub picioarele lor. (...) Se simţea cum întregul templu se legăna lin. (...) adîncurile pămîntului se deschideau în faţa sanctuarului care luneca uşor prin el. (...) Nu după mult timp li se păru că templul nu se mai mişcă, dar se înşelau: acesta începuse să se înalţe”. Călătoria s-a încheiat: înţelepciunea, aparenţa şi forţa biruiseră; avea însă să li se adauge un al patrulea element, mai cuprinzător şi mai adînc: forţa dragostei. În sanctuar se celebrează o învestitură şi o căsătorie; modesta colibă a luntraşului devine un tabernacol, „sfînta sfintelor”; tînărul va primi insemnele regalităţii ca într-un ritual iniţiatic:

primi spada de la regele de bronz, sceptrul de la regele de argint, şi cununa de stejar de la regele de aur. În final tînărul rege se va căsători cu frumoasa Floare-de-Crin. Cînd va apărea podul ei vor fi rege şi regină, podul fiind astfel simbol al uniunii, al corespondenţei între elemente şi fiinţele umane.  Profeţia podului s-a împlinit cînd şarpele s-a jertfit, transformîndu-se în pietre strălucitoare, cînd prinţul şi Floare-de-Crin s-au căsătorit, tînărul cuplu fiind înconjurat de o „strălucire cerească”, cînd a triumfat iubirea. „Purpura care colorează obrajii Florii-de-Crin atunci cînd regele înviat poate în sfîrşit să o strîngă la piept, este focul unei aurore care va dura la nesfîrşit. Este lumina dragostei care străluceşte pe faţa reginei. Pentru Goethe, ca şi pentru alchimişti, roşul este culoarea desăvîrşirii. Aici el este neperisabilul. Este plenitudinea luminii care străluceşte pentru eternitate pe obrajii Florii-de-Crin”, observă Pierre Deghaye. Afundat în profunzimile obscure ale haosului primordial, sanctuarul unde vieţuiesc cei trei regi este…

Mai mult...

Ochiul naturii va deveni ochiul omului; Paracelsus obişnuia să spună că nu este apostol, ci că este filosof, deci nu se plasa pe planul cunoaşterii supranaturale, filosofia sa fiind o ştiinţă a naturii.

O istorie a hermetismului german care nu ar începe prin a prezenta gîndirea polimorfă a lui Paracelsus este de neconceput. Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541), a fost medic, magician şi alchimist, dar a fost considerat şi şarlatan, creator al faimosului homunculus, deşi el nu a avut niciodată pretenţia că ar fi fabricat un om artificial, un precursor al Golemului. A avut o viaţă aventuroasă, a fost medic, a fost profesor la Universitatea din Basel, de unde a fost dat afară datorită comportamentului ireverenţios faţă de maeştrii săi, a parcurs  Europa de la un capăt la altul, era de găsit, în calitate de chirurg, pe cîmpurile de luptă alături de veneţieni sau de Francisc I, sau împotriva lui Carol al V-lea. În periplurile sale nesfîrşite avea să întîlnească, la Strasbourg, una din figurile ilustre al Renaşterii: Erasm din Roterdam. Viaţa dezordonată şi un anume vagabondaj, alura pitorească, furiile greu stăpînite, curajul ideilor i-au adus

laude ditirambice dar şi o sumedenie de injurii, încît nu e de mirare că influenţa sa a fost cu preponderenţă… postumă! Posteritatea avea să-i recunoască geniul filosofic, talentul de scriitor, remarcabilele intuiţii medico-ştiinţifice, originalitatea experimentelor sale. În acest context este de înţeles că singura editură din România cu adevărat preocupată de constituirea unei biblioteci dedicată Tradiţiei, am numit aici Editura Herald, a început acum cîţiva ani să traducă din cărţile lui Paracelsus; au apărut Ars alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică şi Opus Paramirum. Principiile artei medicale, ambele în colecţia Quinta essentia. De curînd a apărut Misterele supreme ale Naturii. Despre tainele alchimiei; Despre filosofia ocultă; Archidoxele magiei. Cuvînt înainte, note, postfaţă şi anexe: Mihai Vârjejaru; traducere şi îngrijire ediţie: Monica Medeleanu; colecţia Quinta essentia, 2011, 222 p. Paracelsus nu a scris niciodată o lucrare cu titlul Misterele supreme ale Naturii, dar întreaga sa operă, care nu se impune prin numărul cărţilor, ci prin…

Mai mult...