Cărţi

Multiplele chipuri ale înțelegerii lucrurilor acestei lumi

Bogdan Mandache

Fabula existențială a lui Ștefan Afloroaei este unul dintre semnele că filosofia nu a epuizat întrebările, că nu este bucurie mai mare decît înțelegerea lumii în multitudinea înfățișărilor sale, că filosofia rămîne calea privilegiată spre înțelepciune.

Ștefan-Afloroaei-Fabula-existențială

În urmă cu trei decenii, numărul pe noiembrie 1988 al publicației franceze „Autrement” se intitula A quoi pensent les philosophes. Nu era sub forma unei interogații, deși ar fi putut fi un incitant titlu. Totuși, la ce gîndesc filosofii? Au fost invitați să răspundă filosofi aparținînd mai multor generații, aparținînd curentelor și școlilor de gîndire, în așa fel încît să i se ofere cititorului o privire de ansamblu în care să se regăsească diversitatea și vitalitatea filosofiei zilelor noastre; sigur, au răspuns invitației redacției cu precădere filosofi din hexagon, fără intenția de a contura un specific francez, filosofia fiind tot mai puțin națională. Păstrîndu-și în mod necesar spiritul reflexiv și critic, filosofia rămîne constant interesată de etică, de politică, de artă, de știință, de religie, într-un joc al interogativității și al reflexivității, într-o neîncetată căutare a sensului. Dar în această căutare a sensului, filosofia deschide noi orizonturi, cuprinde noi cîmpuri, atît în planul scriiturii, cît și al noțiunii de operă

filosofică. În deceniul al X-lea al veacului trecut a apărut Encyclopedie Philosophique Universelle, probabil ultima mare enciclopedie filosofică sub formă tipărită. Proiectul enciclopediei aducea în atenția iubitorilor de filosofie teme precum universul filosofic, noțiunile filosofiei, discursul filosofic și operele filosofice. Era primul dicționar al operelor filosofice, iar prin opere filosofice editorii nu înțelegeau numai cărți de metafizică și ontologie, nu numai filosofia primă, ci și numeroase filosofii secunde, noțiunea de operă filosofică deschizîndu-se către toate formele cunoașterii asupra cărora filosofia speculativă își exercită reflecția critică. De aceea nimeni nu ar trebui să fie surprins că în cele două tomuri despre operele filosofice va întîlni alături de Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Galilei, Einstein, Ricoeur, nume precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Picasso, Cezanne, Debussy, Messiaen. Dacă Rabelais sau Montaigne au dreptul să locuiască în cetatea filosofilor, de ce nu ar avea același drept Papini sau Huxley? Cine ar putea nega incidența filosofică majoră a unor texte ca Divina…

Mai mult...
Cărţi

N. Steinhardt și generația ’27

Bogdan Mandache

Scriere de tinerețe, În genul ... tinerilor este o carte parodică, polemică, scrisă într-un spirit de frondă față de o nouă generație, care peste decenii va fi o bornă în istoria culturii române. Dar spiritul epocii era unul al dialogului viu, al polemicii, al argumentului, al ironiei, nicidecum al urii, resentimentului și respingerii. De aceea, peste ani N. Steinhardt a rămas apropiat sau prieten cu toți cei parodiați, bucurîndu-se de aprecierea lor; poate că și primele texte ale lui N. Steinhardt erau scrise în genul tinerilor

N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica

Deceniul al treilea al veacului trecut a fost marcat în cultura română de o efervescență care pe mulți istorici i-a făcut să vorbească despre o generație care apare la mari intervale de timp. Cei mai mulți dintre istoricii culturii române sînt unanimi în a vorbi despre o generație remarcabilă din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Ion I. Cantacuzino. Rareori în acest grup este inclus și N. Steinhardt, de altfel unul dintre cunoscătorii și comentatorii avizați ale scrierilor celor mai mulți din cei amintiți mai sus; e drept N. Steinhardt nu participa la manifestările Asociației de arte, litere și filosofie „Criterion”, ai cărei membri ulterior aveau să fie parodiați de tînărul publicist în cartea sa În genul ... tinerilor. Dar paradoxul relației lui N. Steinhardt cu confrații ale căror scrieri au fost parodiate constă în faptul că peste ani au devenit buni prieteni. Sînt bine știute abnegatia

și profesionalismul cu care Editura Polirom și Mănăstirea Rohia editează scrierile lui N. Steinhardt; de curînd a apărut o nouă carte: N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica; ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, Iași, colecția „Eseuri & confesiuni”, 2017, 282 p. Ediția întocmită de Florian Roatiș reia texte publicate în cartea semnată de N. Steinhardt sub pseudonimul Antisthius, în care îi parodiază pe cei patru, dar și multe alte texte în care pozțiile teoretice ale lui N. Steinhardt sînt mult nuanțate, motiv pentru care Florian Roatiș își intitulează prefața „De la parodie la admirație”, scriind că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămîne omul generației interbelice. O generație pe care inițial a ironizat-o, parodiind-o cu voluptate, ca să sfîrșească prin a se integra în ea, în felul său specific.” Prima întîlnire a lui N. Steinhardt cu Mircea Eliade se petrece pe puntea vaporului care-l aducea pe indianist, pe viitorul…

Mai mult...
Cărţi

Lumea lui Anaxagora

Bogdan Mandache

Cartea lui Adrian Miroiu este un foarte bun exemplu de interferență între concepte filosofice venind din timpuri îndepărtate și lumea actuală, o dovadă grăitoare a perenității Filosofiei.

Adrian Miroiu Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive

Originar din Clazomene, Anaxagora a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena, unde printre iluștrii săi prieteni s-a aflat și Pericle. Puține fragmente s-au păstrat din scrierile sale, dar ele dau contur preocupărilor sale în care s-au regăsit teoria materiei, teoria asupra lumii și teoria asupra nous-ului, a Intelectului. A fost supranumit Nous, iar Timon spune astfel despre el în Silloi: „Despre Anaxagoras se zice că fost-a un vajnic erou,/ N o u s, se chema deoarece în el însuși N o u s stăpînea/ Care, adunînd dintr-o dată toate [lucrurile] cîte există/ Mai înainte împrăștiate, le-a concentrat deopotrivă.” De altfel, tratatul său Despre natură sau Fizica, ambele titluri convenționale, începe astfel: „Toate lucrurile erau laolaltă, dar Nous le-a separat și le-a rînduit.” Peste veacuri, Hegel avea să scrie despre Anaxagora și al său nous că o dată cu filosoful din Clazomene „începe să răsară o lumină” în înțelegerea lumii. Deși literal nous înseamnă intelect, inteligență, în gîndirea

lui Anaxagora are o semnificație particulară și termenul aproape că este intraductibil; nous a fost perceput de istoricii filosofiei cînd ca un element pur material, cînd ca spirit pur, cînd perceput ca fiind oarecum deasupra, nici spirit, nici materie. În studiul istoric care precede Filosofia greacă pînă la Platon, Ion Banu susținea că: „El (nous-n.n.) este înainte de toate arătat ca o forță mecanică  ce generează mișcarea din natură, activînd homoiomeriile obișnuite. Nous provoacă desfacerea lor de massa în care fuseseră agregate anterior și, liberînd și forța spontană de atracție reciprocă a celor asemănătoare, procedează ca factor ordonator, făcînd să apară lucrurile, în diversitatea lor.” Mai are nous-ul, conceptul vechi de două milenii și jumătate, vreo semnificație, vreo relevanță, alta decît de concept în istoria filosofiei? Cu siguranță că are, iar dovadă grăitoare, convingătoare este recenta carte purtînd semnatura profesorului Adrian Miroiu: Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive, Iași, Editura Polirom, 2017, 334 p. În filosofia lui Anaxagora se…

Mai mult...
Cărţi

Despre filosofia primă

Bogdan Mandache

Richard Walzer era de părere că al-Kindi apare ca „o balanță unică în islamul timpuriu între o teologie avansată, bazată pe o interpretare trecută prin filtrul rațiunii, a revelației și o filosofie al cărei scop era să folosească la maximum facultățile limitate ale omului, în încercarea de a înțelege divinitatea, universul și ființa umană deopotrivă.”

al-kindi-despre-filosofia-primă

Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în Irak, și este cunoscut sub apelativul de „filosoful arabilor”. Fiul al guvernatorului orașului Kufa, al-Kindi a primit o educație specifică timpului, dar și clasei sociale căreia îi aparținea. A fost un apropiat al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma'mun și al-Mu'tașim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este confiscată biblioteca. Se pare că reacția împotriva sa era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a curentului raționalist înfiripat în teologia musulmană, curent în care se înscria și al-Kindi. Unele surse susțin că nici după ce biblioteca i-a fost restituită, al-Kindi nu și-a recăpătat privilegiile de la curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susțin că a fost un episod pasager, filosoful recîștigîndu-și renumele și poziția în societate. Pînă de curînd cu siguranță numele lui al-Kindi era puțin cunoscut la noi, excepție făcînd cercul restrîns al

cunoscătorilor filosofiei arabe; această necunoștere a fost îndreptată prin apariția cărții Despre filosofia primă, ediție bilingvă, editarea și traducerea originalului arab și note explicative de George Grigore, studiu introductiv de Laura Sitaru, Iași, Editura Polirom, colecția „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p. Nu este ușor să ne facem o idee clară asupra atitudinii lui al-Kindi față de mu'taziliți, o mișcarea raționalistă de inspirație greacă, devenită doctrină oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii filosofiei arabe au decelat afinități intelectuale între mu'taziliți și al-Kindi: afirmarea unității și dreptății divine, recursul la principiul cel mai bun într-o „teodicee”, durata finită a lumii, exegeza raționalistă a Coranului, polemica împotriva creștinilor și maniheiștilor. al-Kindi se opunea însă atomismului profesat de majoritatea mu'taziliților vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-Allâf, dar și unor teze cosmogonice și fizice atribuite savantului amintit: corpul în momentul nașterii este într-o stare neutră care nu este nici mișcare nici repaos, sau ideea că mișcarea corpurilor în cădere este întreruptă de…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Imaginație și profeție

Bogdan Mandache

Prin Profetul și oglinda fermecată, Madeea Axinciuc deschide o poartă către cîteva teme ale uneia dintre cărțile tulburătoare ale filosofiei și teologiei medievale. Călăuza rătăciților este o carte ale cărei idei au pătruns în mediile filosofice, culturale, religioase dincolo de confesiune. Ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere, pentru că Maimonide și-a ascuns învățătura sub artificii literare...

Profetul şi oglinda fermecată

În gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen

indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p. În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii…

Mai mult...
Cărţi

Comentarii teologice și filosofice

Bogdan Mandache

Editarea Prologului la Comentariu la Cartea Sentințelor, scriere datorată lui Godescalc de Nepomuk, face parte dintr-un amplu program de studiu și editare a comentariilor medievale sentențiare, un program național de cercetare al Universitații “Babeș-Bolyai”.

Godescalc-de-Nepomuk-Teologia-ca-dispoziţie-ştiinţifică

Despre teologul cistercian Godescalc de Nepomuk nu se cunosc prea multe lucruri, se știe că a trăit la jumătatea secolului al XIV-lea, că în anul 1367 a susținut o dizertație despre Petrus Lombardus, cel care îl citează, Iacobus de Altavila, amintind că în anul 1369 Godescalc nu mai trăia. Deși de mai bine de un secol au apărut numeroase lucrări de istorie a filosofiei care au încercat să configureze o imagine cît mai fidelă a gîndirii medievale, vastul subiect este departe de a fi epuizat, deși totdeauna va mai fi de adăugat o nuanță. Efervescența studiilor asupra marilor curente teologice medievale, asupra marilor sinteze doctrinale, fructele prețioase ale vastei mișcări intelectuale cunosctută sub numele de “scolastică”, se datorează enciclicii Aeterni Patris (1879) care a însemnat revenirea la Toma de Aquino și la alți mari teologi medievali. În deceniile care au urmat au apărut studii și cărți despre aristotelism și augustinism în veacul al XIII-lea, despre averroism și Siger de Brabant,

despre confruntările între școlile rivale, conduse de Jean Peckham și de Toma de Aquino, la Universitatea din Paris, despre curentul platonico-augustinian. Cu certitudine, una dintre lucrările teologice care au influențat determinant gîndirea medievală a fost celebrul tratat al lui Augustin, De doctrina christiana. Scris pentru episcopi și preoți care predau doctrina creștină, tratatul este o introducere în studiul Sfintei Scripturi; concepția augustiniană asupra învățăturii creștine este de o perfectă claritate; trebuia substituită filosofiei sau înțelepciunii păgîne, fruct exclusiv al rațiunii, înțelepciunea superioară a rațiunii luminată de credință, ale cărei principii vin de la Dumnezeu însuși. Înțelepciunea creștină, pe care Augustin o numea nostra philosophia, adică sinteza cunoașterii elaborată de inteligența creștină va fi fundamentată pe știința Cărților sfinte, dar nu va ocoli științele profane: aritmetica, muzica, istoria, astronomia, dialectica, retorica, doctrinele filosofice. În prima jumătate a secolului al XII-lea, celebra lucrare a lui Petrus Lombardus, Summa sententiarum, avea același plan cu tratatul amintit al lui Augustin; Cartea Sentințelor lui Petrus…

Mai mult...
Cărţi

Despre ignoranță

Bogdan Mandache

Pentru Petrarca determinantă era cunoașterea credinței, cea mai fericită, înaltă și sigură dintre toate științele. Căutarea adevărului și recunoașterea neputinței de a cunoaște totul, recunoașterea propriei ignoranțe sînt pildele cărții polemice a lui Petrarca

francesco-petrarca-despre-ignoranț-a-sa-și-a-multora

Francesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere și I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea și îi deplînge moartea: "M-a țintuit în dor și chin Iubireaani douăzeci și unu și mă ținede încă zece-n lacrimi și suspine,de cînd madonei i s-a stins privirea." Petrarca este însă și autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae). Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecție în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranță: a sa și a multora; ediție bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu

introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecția “Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iași, 2016, 240 p. Scrierile lui Petrarca au influențat dezvoltarea unei noi concepții despre viață, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înțelepciunii opus formalismului steril al scolasticii și naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeților și filosofilor clasici  și experiența unui creștinism trăit dramatic, așa cum a fost cazul sfîntului Augustin. Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani “o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranță; “ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranța omenească, și mai cu seamă a mea”. De ce acest “taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranță adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini și Guido di Bagnolo), toți adepți ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înțelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiții,…

Mai mult...