Celebrele Versuri de aur sunt o compilație târzie după Discursul sacru, datând din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului ținea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor învățătura pitagoreică; tradiția ulterioară a esoterismului occidental s-a inspirat neîncetat din pitagorism

Figura legendară a lui Pitagora este sursa de inspirație a unei părți considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician și filosof, Pitagora a fost asemănat de unii comentatori moderni cu șamanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, înțelegând prin asta mai cu seamă cele scrise de Pitagora, dacă vor fi fost vreodată scrise, sau mai curând toate câte le știm au ajuns la noi transmise discipolilor și consemnate mai târziu de alte generații de discipoli. Despre presocratici puținul pe care-l știm vine din surse fragmentare, din mărturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adaugă păreri, aproximări sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive și de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figură aproape insesizabilă a gândirii grecești, în ciuda importanței sale covârșitoare, enigma ținând de misterul care înconjoară școala sa. Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificilă ca și analiza mărturiilor referitoare la personalitatea sa istorică, la tot pasul legenda

precumpănind asupra adevărului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat în lipsa documentelor și mărturiilor vremurilor. Diogenes Laertios susține că Pitagora povestea despre el că era de obârșie un Aithalid și era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus să aleagă orice ar dori, în afară de nemurire. „El atunci i-a cerut ca atât în timpul vieții, cât și după ce s-ar fi săvârșit, să poată păstra memoria celor întâmplate. Astfel, cât era încă în viață putea să-și aducă aminte de toate, iar după moarte la fel a păstrat aceeași amintire. Ceva mai târziu, sufletul lui a intrat în trupul lui Euphorbos, care a fost rănit de Menelau. Iar Euphorbos spunea că fusese cândva un Aithalid și că darul său îl primise de la Hermes”, relatează Diogenes Laertios în vestita sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor. În antichitate au mai scris despre viața și învățătura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius și Hierocles. O…

Mai mult...

Plotin a căutat să-și prezinte scrierile ca fiind esențialmente comentarii și interpretări ale operei lui Platon. În realitate, ele sunt o măreață sinteză culturală a întregii gândiri antice, având mari afinități cu teme ale misticii și spiritualității orientale

Plotin datorează formația de filosof anilor petrecuți în vestita școală de la Alexandria, unde a urmat cursurile lui Ammonios Sakkas, dar și anilor de campanie militară în Persia, un bun prilej pentru a dobândi o mai bună cunoaștere a înțelepciunii și filosofiei din Orient. După moartea împăratului Gordian al III-lea, în 244, Plotin se refugiază în Antiohia, apoi se instalează la Roma unde va fonda o școală de filosofie, bucurându-se de constanta susținere și admirație din partea împăratului Galienus și a soției acestuia, Salonina. Învățătura lui Plotin s-a bucurat de un mare prestigiu la Roma, fiind prețuită deopotrivă ca restaurare morală și spirituală. În acea atmosferă romană de mare admirație pentru Platon trebuie să se fi născut și visul construirii unui oraș cu numele Platonopolis, unde s-ar fi trăit după preceptele lui Platon rânduite de Plotin. Se spune că în acel timp Plotin nu a scris nimic, dar unul din discipoli, Porfir, ar fi consemnat învățătura maestrului și ar fi

publicat-o sub numele de Enneade, din grecescul „ennea”, adică nou. Erau șase culegeri, fiecare având nouă scrieri, grupate de Porfir într-o ordine sistematică și nu cronologică; în ordine erau texte despre etică, despre fizică, despre cosmologie, timp și eternitate, despre suflet, despre intelect și idei, despre genurile ființei, despre ființă și despre bine. Neoplatonismul era în esență o metodă de a accede la o realitate inteligibilă și o construcție sau o descriere a acestei realități. Ce știm noi despre Plotin?, se întreba cu ani în urmă filosoful francez Pierre Hadot, autor al unei cunoscute lucrări despre filosoful antic, Plotin ou la simplicité du regard. Iar răspunsul său era simplu: câteva detalii, finalmente puține lucruri. Pe urmele sale, aceeași întrebare cred că și-a pus-o și Cristian Bădiliță, care cu siguranță a ajuns la același răspuns ca și ilustrul său prieten, Pierre Hadot. Pentru a apropia cititorul român de viața și opera lui Plotin, Cristian Bădiliță propune un demers editorial mai puțin…

Mai mult...