Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în
liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel…
