Pentru eroul povestirii Taedium vitae, de Hermann Hesse, zilele curgeau într-o monotonie desăvîrșită, în care puțina noutate ținea de schimbarea anotimpurilor. Acțiunea povestirii este plasată la începutul lui decembrie: „Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, lumea a pierit undeva în depărtare. Totul este așa cum mi-am dorit adesea – singurătate, liniște deplină, nici un om, nici un animal, numai eu într-o cameră de lucru, în hornul căreia geme furtuna și la ferestre se aude răpăitul ploii.” Toate aceste gînduri îi apăreau în tihna camerei de lucru unde auzea trosnetul lemnelor în sobă, unde printre rotocoalele de fum ale țigării admira biblioteca de trei mii de volume, din care, pe rînd, citea „Ezoteria doamnei Blavatsky, o operă înfricoșătoare” și un roman de Balzac; în vreme ce prima nu se va sfîrși niciodată, romanul lui Balzac se subția întruna. Cu astfel de gînduri trece ziua, se scurge seara, pentru ca noaptea să redeștepte imagini „care dormeau nevătămate sub pătura morții.” În succesiunea
de imagini, una dintre ele îi amintește o întîmplare din urmă cu un an, petrecută într-un noiembrie ploios, la Munchen. În casa unui prieten, eroul povestirii lui Hesse întîlnește o tînară „cu părul blond ca de copil și cu un chip de înger, cu ochi albaștri” cu care leagă un firav dialog în timp ce o conducea spre casă, sub cerul înstelat și prin aerul curat, proaspăt și rece al nopții de toamnă. Și în vreme ce orologiile din vechiul burg măsurau timpul, „timpul se stinsese, chiar dacă ceasurile continuau să bată”. Ca în toate poveștile de dragoste, întîlnirea acelei frumoase tinere, cursantă a unei școli de artă decorativă, nu mai era doar o simplă amintire, ci devenise parte a vieții, a trăirilor tînărului singuratic: „Mi se părea că văd în ființa ei delicată propria fericire și primăvara înfloritoare a vieții mele, că o cuprind, luînd pentru mine – o primăvară care altfel nu s-ar întoarce niciodată.” O reîntîlnește pe…